Dinamica învierii

Efeseni 1:17-21

Şi mă rog ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Cristos, Tatăl slavei, să vă dea un duh de înţelepciune şi descoperire în cunoaşterea Lui, luminând puterea de înţelegere a minţii voastre, ca să cunoaşteţi care este nădejdea la care v-a chemat, care este bogăţia slăvită a moştenirii Lui în sfinţi şi care este nemărginita mărime a puterii Lui pentru noi, cei ce credem, după lucrarea puterii tăriei Lui, pe care a desfăşurat-o atunci când L-a înviat pe Cristos din morţi şi L-a aşezat la dreapta Lui în locurile cereşti, deasupra tuturor conducătorilor, autorităţilor, puterilor, domniilor şi a oricărui nume dat, nu doar în acest veac, ci şi în cel viitor. El I-a pus totul sub picioare şi L-a făcut cap peste toate lucrurile, pentru Biserică, care este trupul Lui, plinătatea Celui Care umple totul în toţi (NTR).

Apostolul Pavel se roagă ca efesenii să poată întelege trei lucruri foarte importante:

Care este nadejdea chemarii lui Dumnezeu

Chemarea lui Dumnezeu ţine de începutul vieţii creştine. La ce ne-a chemat Dumnezeu? El ne-a chemat la o viaţă nouă, ne-a chemat să fim ai lui Cristos, să fim sfinţi, să alcătuim un singur trup, să suferim (“oricine doreşte să trăiască cu evlavie va fi prigonit”), ne-a chemat să slujim şi ne-a chemat la Împărăţie şi slavă. În alt loc, Pavel ţine să le aducă aminte efesenilor “să se poarte într-un chip vrednic de chemarea pe care au primit-o”.

Bogăţia slavei moştenirii lui Dumnezeu

Moştenirea lui Dumnezeu este sfârşitul ca telos, finalitatea, scopul şi sensul vieţii creştine, iar garanţia moştenirii noastre este Duhul Sfint, pe care ni l-a dat Dumnezeu. Moştenirea aceasta este una “nestricăcioasă şi neîntinată, care nu se poate veşteji, păstrată în ceruri pentru noi”. Pavel se roagă s-o putem “pricepe”, mai mult, să înţelegem “slava” ei, ba chiar “bogăţia slavei” ei.

Nemarginita marime a puterii Lui

Dacă chemarea ţine de începutul vieţii de credinţă, iar moştenirea, de finalitatea ei, atunci puterea lui Dumnezeu ţine de perioada cuprinsă între cele doua, ţine de prezent. Lucrul acesta mă face să înţeleg că numai puterea lui Dumnezeu poate împlini aşteptarea care ţine de chemarea Lui si numai ea mă poate duce în siguranţă la bogăţiile slavei moştenirii Lui, în ceruri.

Puterea aceasta îmi dă încredere pentru că a fost arătată în mod plenar în Înviere, eveniment care este fundamentul credinţei noastre.

A pricepe care este nădejdea chemării noastre nu poate sa ne determine, aşadar, decât la POCĂINŢĂ, recunoscând că prea puţin ne bazăm pe puterea lui Dumnezeu în împlinirea aşteptărilor legate de chemarea noastră.

A pricepe care este bogăţia slavei moştenirii lui Dumnezeu pentru noi trebuie să ne îndemne la ADORARE, deoarece Dumnezeu anticipează pentru noi, prin Duhul Sfânt, ce ne aşteaptă dincolo.

A pricepe care este nemărginita mărime a puterii lui Dumnezeu trebuie să ne îndemne la o REDEDICARE, la o ÎNCREDINŢARE în puterea Lui, pe baza promisiunii din Epistola lui Pavel către Efeseni 3:20, că prin această putere, prin care Dumnezeu lucrează în noi, El poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim.

Cu moartea pre moarte călcând

Citeam, parcă în cartea lui N. Steinhardt, Dăruind vei dobândi, despre un anume sfânt din veacurile mai trecute, despre care a rămas o traditie cum că în noaptea de Înviere acesta avea obiceiul să meargă în cimitir şi să strige cât îl ţineau puterile: „Cristos a înviat!”, iar cei din morminte îi răspundeau: „Adevărat că a înviat!” Nu doresc să discut despre autenticitatea acestei tradiţii, ci despre adevărul afirmaţiei Mântuitorului: Adevărat, adevărat vă spun că cel ce crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu, ba încă va face lucrări mai mari decât acestea, pentru că Eu Mă duc la Tatăl;şi orice veţi cere în Numele Meu, voi face, pentru ca Tatăl să fie proslăvit în Fiul. Dacă veţi cere ceva în Numele Meu, voi face (Ioan 14:12-14).

Bisericii îi lipseşte astăzi puterea, dinamica Învierii, a vieţii celei noi. Trăiesc, pentru o vreme în Belgia, într-o ţară care a fost odată majoritar catolică, o ţară în care Biserica a avut odată o mare putere şi o mare influenţă. Şi totuşi… astăzi bisericile sunt goale. Edificii extraordinare, arhitectonic vorbind, care au rămas numai nişte vestigii. Şi cu toate acestea, Mântuitorul a promis Bisericii puterea, propria Lui putere, prin care El este al nostru Christus Victor.

Uneori, fie în vremuri de prigoană, fie în vremuri de libertate, Biserica a dat semne de slăbiciune, i-a lipsit credinţa, i-a dispărut interesul, şi-a risipit chemarea; alteori, dimpotrivă, Biserica a avut o prea mare putere, cu care nu a ştiut ce să facă, fără să înţeleagă modul în care Cristos a primit şi Şi-a manifestat puterea („… domnitorii neamurilor fac pe stăpânii cu ele. Între voi să nu fie aşa… Căci Fiul Omului n-a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi“). De prea multe ori creştinii nu au înţeles că cu Împărăţia lui Dumnezeu e ca şi cu sămânţa de muştar şi cu aluatul, că Dumnezeu îşi manifestă puterea nu în sensul veacului acestuia, şi că pe Mântuitorul nostru trebuie să Îl vedem şi să Îl imităm mai întâi în ipostaza de Serv Împărat şi apoi, la sfârşitul istoriei, în cea de Christus Victor. El ne-a spus foarte clar, că ucenicul nu poate fi şi nu trebuie să fie mai mare decât Învăţătorul.

În cartea Mesajul pierdut al lui Isus, autorul, Steve Chalke vorbeşte despre „scandalul stârnit de Isus”, atunci când în 1999 a fost ridicată în Piaţa Trafalgar din Londra statuia Ecce Homo, reprezentându-L pe Isus, cu mâinile legate la spate, cu o coroană de spini pe cap, o imagine care îi punea pe oameni în uimire, deoarece era atât de diferită de clasicile imagini triumfale ale lui Cristos. De ce era atât de mic şi de vulnerabil? se întrebau oamenii.

„Mielul cel junghiat, spune Chalke, simbolul slăbiciunii, stă în centrul tronului lui Dumnezeu, simbolul puterii. Acesta este cel mai mare paradox şi cel mai profund adevăr din univers. După cum se exprima John Stott: Puterea prin slăbiciune se află până şi în centrul misterului Dumnezeului Atotputernic.„

Apostolul Pavel ne sfătuieşte şi azi: Aşadar, fiţi imitatori ai lui Dumnezeu ca nişte copii preaiubiţi şi trăiţi în dragoste, aşa cum şi Cristos ne-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru noi, ca un dar cu miros plăcut şi ca o jertfă lui Dumnezeu (Efeseni 5:1-2).

Îmi amintesc dialogul dintre Dumnezeu şi Evan, în filmul Evan Almighty: Evan: „De ce m-ai ales pe mine? Dumnezeu: „Ai vrut să schimbi lumea. Şi eu vreau la fel. Oamenii vor să schimbe lumea, dar nu ştiu cum să înceapă. Ştii cum să schimbi lumea, fiule? Prin câte o faptă bună la vremea ei.”

Aplicând acest dialog creştinilor, dacă aceştia vor să schimbe lumea, dacă vor să Îl mărturisească cu adevărat pe Cristos, nu trebuie să o facă numai cu gura, ci trebuie să Îl imite pe Cristos prin câte o faptă de slujire făcută la vremea ei. Să ne ajute Dumnezeu!

Mesajul pierdut al lui Isus

Anul trecut a apărut în limba română cartea lui Steve Chalke şi Alan Mann, Mesajul pierdut al lui Isus (engl. Lost Message of Jesus, Zondervan, Grand Rapids, 2003), publicată de editura Scriptum, Oradea. Dorinţa de a o citi a fost sporită de faptul că auzisem ceva vag despre anumite controverse teologice vizavi de această carte, controverse ce vizau în special doctrina ispăşirii. Nu am descoperit însă această discuţie, obiectul controversei, decât în ultimul capitol al cărţii, „Un act, două scene”. Până acolo, şi apoi în epilog, cartea are, aşa cum le spuneam celor cărora le-am recomandat-o, pe fiecare pagină câte un pasaj de pus în ramă.

Pentru mine a contat, bineînţeles, faptul că această carte are o recenzie şi o recomandare din partea unui teolog de calibrul Episcopului de Durham, N.T.Wright. A mai contat, desigur, şi faptul că, aşa cum spune N.T.Wright, „cartea este înrădăcinată în erudiţie”, adică autorii citează specialişti în a-şi argumenta ideile referitoare la contextul în care a fost propovăduit mesajul lui Isus.

Cartea, aşa cum ar putea sugera pentru unii titlul, nu se înscrie în categoria acelor cărţi cu care ne-a obişnuit deja piaţa de carte, cărţi în genul Codul lui daVinci et Co, plus replicile, Codul Spart al lui daVinci et Co.

Cartea lui Steve Chalke şi Alan Mann, contribuţia principală fiind aceea a lui Steve Chalke, vorbeşte despre o recuperare a mesajului real, autentic, dar pierdut al lui Isus, mesaj care se găseşte nu îngropat sub oarece nisipuri, în oarece grote sau mănăstiri medievale, ci un mesaj pe care l-am îngropat sub propriile noastre prejudecăţi, sub propriile noastre aspiraţii, sub propriile noastre reflecţii asupra lumii şi a vieţii. Pierderea acestui mesaj a fost determinată de o presupusă cunoaştere a lui Isus, mulţi dintre creştini considerând că Îl au pe Isus „descifrat” şi „rezumat”, lucru ce a ajuns „să le inhibe capacitatea de a comunica mesajul neschimbat al lui Isus unei lumi aflate într-o continuă schimbare” (p. 17).

Chiar dacă pentru unii creştini nu mai este nimic nou de spus despre Isus, iar încercarea de a o face ar însemna negarea învăţăturii tradiţionale a Bisericii sau a autorităţii Bibliei, pentru a recupera mesajul pierdut al lui Isus, „fiecare nouă generaţie trebuie să se lupte din nou cu întrebarea: Cine este Isus şi care este mesajul pe care îl aduce El? Şi acest efort nu se datorează faptului că tratăm Scriptura cu uşurinţă sau că nu îi acordăm suficientă atenţie, ci tocmai faptului că o luăm atât de mult în serios. Credem că numai prin studierea continuă a acestui Isus pe care Îl găsim pe paginile Bibliei Îl putem descoperi pe Dumnezeu Însuşi. Aceasta nu este o căutare plină de aroganţă, nici una lipsită de o ancorare în istorie. Nu este nici măcar o nouă interpretare pentru o nouă epocă (sublinierile îmi aparţin). Este mai degrabă căutarea esenţială a fiecărui creştin care nu este gata să spună: ‘Felul în care Îl înţeleg eu pe Isus este unul complet.’ După cum scria teologul şi scriitorul devoţional din secolul al XV-lea, Thomas Kempis, în Imitation Cristi: ‘Cea mai de seamă năzuinţă a noastră să fie aceea de a medita la viaţa lui Isus Cristos'” (p. 17).

Autorii ajung la concluzia că pentru mulţi oameni „Biserica a devenit o experienţă seacă şi care nu le aduce nicio împlinire, care omite să abordeze întrebările şi preocupările profunde ale vieţii, darămite să răspundă la ele.” Ceva s-a pierdut din mesajul central, transformator de vieţi al lui Isus, mesaj care făcea ca Isus să fie aproape la propriu sufocat de mulţimile de oameni din toate categoriile care veneau însetate să Îl asculte. Sarcina fiecărei generaţii este, aşadar, aceea de a găsi mesajul lui Isus, de a-l deosebi de propriile noastre mesaje, de a nu-l citi prin ochelarii propriei noastre culturi şi tradiţii şi de a-l comunica într-un mod cât mai relevant. Autorii susţin că mesajul lui Isus, acel mesaj transformator de vieţi, acel mesaj radical şi revoluţionar pentru ascultătorii lui din secolul I poate fi rezumat astfel: Împărăţia, shalomul apropiat al lui Dumnezeu, este acum la dispoziţia tuturor prin Mine.

Prin urmare, autorii nu fac altceva decât să ne îndemne să urmăm o regulă de interpretare elementară: să-L punem pe Isus înapoi în contextul Lui original. Iar apoi, în loc să începem cu întrebarea: Ce înseamnă asta pentru mine astăzi? trebuie să ne punem în schimb întrebări cum ar fi: Ce credea Isus că este El? Ce înţelegeau primii Lui ascultători când El le vorbea? Cum era viaţa de toate zilele pentru Isus şi pentru cei care Îl întâlneau? De ce Matei, Marcu, Luca şi Ioan au descris mesajul Lui ca pe o „veste bună”? Numai efectuând munca grea a „contextualizării” lui Isus în cadrul Lui din secolul I şi punând întrebarea: Ce însemna acest lucru atunci? vom fi în măsură să rezolvăm în mod autentic problemele de „recontextualizare” contemporană şi să începem să descoperim ce înseamnă acum.

Iată o mostră (p. 69):

Un prieten m-a întrebat odată:

„Dacă Isus a fost pe jumătate revoluţionarul care pretinzi tu că a fost, cum de este acum reprezentat de una dintre instituţiile cele mai conservatoare şi care se preocupă cel mai mult de statut de pe întreaga planetă?”

Mi-a pus o întrebare bună, aşa că am încercat să îi dau un răspuns bun…

„… Chiar şi astăzi – am explicat eu – în multe părţi ale lumii, Biserica este dinamică, curajoasă, activă şi profetică.”

Prietenul meu a meditat o clipă la defensiva mea, a oftat gânditor, după care a răspuns ironic, cu un zâmbet prin care recunoştea adevărul afirmaţiei mele:

„Ei, probabil că există două tipuri de creştinism, însă nu ştiu cum, noi am rămas cuplaţi la varianta insipidă.”

Învaţă pe copil…

Când predam religie aveam obiceiul ca la început de an să îi pun pe copii să îmi scrie pe o foaie de hârtie cine este Isus pentru ei. Oare ce ţi-ar răspunde un copil, la întrebarea: Cine este Isus pentru tine? Unii teologi sunt tot mai îngrijoraţi că răspunsurile vor deveni tot mai diluate. Sincer, îmi pare rău că în bisericile noastre au dispărut catehismele. Puteam măcar să împrumutăm ceva din modelul Catehismului mic al lui Luther sau din modelul Institutelor lui Calvin.

Iată o constatare, care şi pe mine mă îngrijorează:

„… a dispărut obiceiul de a-i face pe copii să memoreze catehisme sau mărturisiri de credinţă care sintetizează doctrina creştină. Şcolile biblice duminicale din zilele noastre se limitează la a-i învăţa pe copii cu precădere istorisiri din Biblie. Astfel, copiii cresc în biserică fără a li se prezenta crezul ei. Ei învaţă despre Isus ca prieten şi ajutor, însă nu li se spune că El este a doua Persoană a Sfintei Treimi. Acest adevăr va fi pentru ei, atunci când vor deveni adulţi, cu totul străin”

(J.I.Packer, Să cunoaştem creştinismul, Casa Cărţii, Oradea, 2007).

Esenţa credinţei creştine

„Esenţa creştinismului nu constă nici în credinţe, nici în modele de comportament. Ea reprezintă realitatea comuniunii cu întemeietorul creştinismului, Isus, Mijlocitorul cel Viu, aici şi acum…

Prezent în mod vizibil pentru a ne întări atunci când ne încredem în El, Îl iubim, Îl onorăm şi Îl ascultăm, El ridică existenţa noastră naturală la un nivel supranatural, ne reclădeşte caracterele, modelându-ne după propriul Său caracter, ne dă puterea să-L slujim şi să-i creştem pe alţii de dragul Său. Atunci când viaţa se va sfârşi fie prin sosirea zilei în care inima ni se va opri, fie prin reîntoarcerea Sa publică la sfârşitul istoriei, ca să judece, ne va lua să fim cu El. Atunci vom vedea faţa Sa, vom împărtăşi viaţa Sa, vom face voia Sa şi vom lăuda numele Său, cu o bucurie care va depăşi orice stare de extaz pe care am putea-o experimenta acum şi care va dura, practic, pentru totdeauna.

Aceasta este Evanghelia. Ea este, într-adevăr, Vestea Bună.

Prin urmare, a fi creştin implică a te raporta în mod constant la Mântuitorul, Care este prezent în mod invizibil, prin cuvinte şi fapte care exprimă trei lucruri:

1.Credinţa în El ca Cel Care ne-a asigurat iertarea păcatelor, pe care acum ne-o oferă, făcând posibilă comuniunea noastră cu Dumnezeu, Care este Tatăl Lui prin împărtăşirea aceleiaşi esenţe, şi devine al nostru, prin adopţie;

2.Dragostea pentru El, Cel Care ne-a iubit într-atât încât a fost gata să îndure o moarte îngrozitoare, imposibil de imaginat, pentru a ne mântui;

3.Nădejdea în El, ca Domn suveran, prin al Cărui har viaţa noastră de aici, cu toate durerile ei, este experimentată ca infinit de bogată, iar existenţa noastră în lumea de dincolo are promisiunea unei trăiri infinit mai bogate.

Astfel creştinismul pare a fi Christos în relaţie. A fi creştin înseamnă a-L cunoaşte pe Christos, ceea ce presupune mai mult decât a cunoaşte despre El.”

(J.I.Packer, Să cunoaştem creştinismul, Casa Cărţii, Oradea, 2007)

Acatist scurt

În urmă cu ceva vreme am găsit printre imnurile din biserica mea (o biserica baptista) un acatist scurt, care m-a impresionat mult, şi care redă cu exactitate credinţa mea în Isus Christos. Nu ştiu exact sursa acestui acatist. Dacă cineva o cunoaşte, îl rog să îmi scrie.

Isuse, Tu eşti Cel mai dinainte de veci,

Împăratul cel preaputernic,

Stăpânul îndelung-răbdător,

Ziditorul nostru, Înfrumuseţătorul făpturilor

Mângâierea sufletelor,

Luminătorul minţilor, Bucuria inimilor,

Sănătatea trupurilor.

Isuse, Tu eşti mirarea îngerilor,

Slava patriarhilor, Puterea nebiruită,

Mila fără sfârşit, Dragostea desăvârşită,

Izvorul înţelepciunii, Lumina lumii,

Pâinea care satură,

Adevărul care izgoneşte minciuna.

Isuse, Tu eşti Mielul nevinovat,

Păstorul cel bun, Păzitorul prunciei mele,

Îndreptarul tinereţilor mele,

Lauda bătrâneţilor mele,

Nădejdea mea de la moarte,

Viaţa mea de după moarte,

Liniştea mea la judecată.

Credinţă de copil

– Cine a fost Nicodim?

– Un fariseu.

– Si ce a făcut Nicodim?

– S-a cuminţit, că a venit la Domnul Isus.

(Fineas, aproape 6 ani)

Calea

Toma I-a zis: „Doamne, nu ştim unde Te duci; cum putem să ştim calea?!” Isus i-a răspuns: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Evanghelia după Ioan 14:5-6).

Puţin şi despre uriaşi

Într-o vreme ca aceasta, în care pretindem ca „adevărul” să se strige de pe acoperişul caselor, în care credem că istoria şi cei care au făcut-o sunt atât de uşor de judecat, oricum şi de către orişicine, mi-a revenit în minte un gând pe care l-am avut mai demult: „ce s-ar fi întâmplat cu credinţa mea dacă nu aş fi cunoscut şi oameni drepţi, dacă nu aş fi cunoscut şi uriaşi, nu numai pitici? Sau dacă nu L-aş fi cunoscut pe Cel Drept?”

Uitându-mă în jur şi văzând cât de uşor judecăm istoria şi pe cei care au făcut-o îmi aduc aminte că Cel Drept a spus într-o situaţie, una de deconspirare, una foarte delicată în contextul tradiţiei lui Israel – sau cel puţin acolo o aşază Sfântul Evanghelist Ioan – că „Voi judecaţi după înfăţişare; eu nu judec pe nimeni” (Ioan 8:15). Însă, înainte cu un capitol – fără a se contrazice – Mântuitorul le oferă răspuns şi celor care cred că nu au nimic de-a face cu istoria: „Nu judecaţi după înfăţişare, ci judecaţi după dreptate” (Ioan 7:24). De fapt, termenul tradus cu „înfăţişare” este grecescul sarx, „carne, trup”, de unde am putea traduce acest verset şi cu: „Voi judecaţi după standarde omeneşti/în felul oamenilor”. Mântuitorul nu zice că n-ar trebui să judecăm, ci că nu ar trebui să judecăm cum judecă oamenii.

Aici îmi aduc aminte de ce a scris Petrică Dugulescu în cartea Democraţie şi Persecuţie, „…mi-am unit glasul cu al celor care au spus că slujitorii cultelor care se fac vinovaţi de această colaborare să fie deconspiraţi şi să se pocăiască. Mă aşteptam însă ca atunci când acest lucru se va întâmpla, să o facem nu ca acei din lume pe care noi îi numim ‘fiii întunericului’, ci în duhul adevărului şi al dragostei lui Isus Hristos (sublinirea îmi aparţine).”

Sigur că ar fi necesară o discuţie şi la un nivel mai academic (ceea ce sper că se va întâmpla pe Agora Christi), despre ce înseamnă studiul istoriei, cum să scrii istorie sine ira et studio („fără ură şi fără părtinire”, de la Tacitus citire), despre faptul că istoria nu înseamnă doar enumerarea unor date, ci şi semnificaţia lor, exegeza lor, că ai nevoie de anumite instrumente de lucru. Adică, dacă nu „îndrepţi freza cu picamerul”, vorba unui coleg de blog, dacă nu te bagi în atelierul celuilalt dacă nu ţine de meseria ta, m-aş aştepta totuşi ca şi istoria să fie respectată şi să fie scrisă de istorici, chiar dacă este făcută de oameni mai mult sau mai puţin normali, mai pigmei sau mai uriaşi.

Aşadar, puţin şi despre uriaşi. Da, am cunoscut şi uscături prin Pădure, dar am văzut şi stejari falnici. Am citit nu demult într-o carte, o carte subţire şi oarecum obscura, dar scrisă frumos, Ce este un evreu? câteva cuvinte în care m-am regăsit vizavi de această, hai să nu o numim isterie, deşi eu unul sunt tentat să o numesc aşa, legată de deconspirări şi dosare. Cred că dacă vrem să discutăm despre memorie, acesta e un lucru la care evreii se pricep destul de bine. Iată textul:

Într-o bună zi, sătul să tot aud că în timpul celui de-al Doilea Război Mondial nu au existat decât ticăloşi şi monştri, şi îngrijorat, cum fuseseră şi cei ce compuseseră Biblia, că această imagine a omenirii atât de lipsită de speranţă m-ar putea deznădăjdui pentru totdeauna, am plecat în căutarea celor drepţi. Această căutare mi-a prilejuit una dintre cele mai frumoase întâlniri pe care mi-a fost dat să le trăiesc…

Vă mărturisesc, dragii mei, că am fost cât pe ce să mă dau bătut.

Şi totuşi, vechiul îndemn: „Urmăreşte dreptatea, şi numai dreptatea!” mi-a venit iar în minte şi m-a împins să intru într-o curte pătrată, tare dărăpănată. O micuţă capelă văruită a Sfintei Fecioare, cum vezi adesea în Polonia, era lipită de calcanul cenuşiu al unui imobil. Aici locuia Irena Sendler, primul drept de pe lista mea.

Am găsit-o la etajul doi – locuia în trei odăiţe de patru metri pătraţi fiecare. Când am întâlnit-o, avea 84 de ani. În ciuda zbârciturilor vârstei, faţa ei rotundă, cu trăsături puternice, păstra o expresie de o uimitoare prospeţime.

Se deplasa cu ajutorul unui cadru, dar surâdea mijindu-şi poznaş ochii, ca o fetiţă.

– Să întinzi mâna cuiva în nevoie? m-a întrebat ea. Păi… e normal!

Cu complicitatea prietenilor săi, ea salvase 2500 copii evrei. Se ocupase de ei încă dinainte de război. A continuat să-i ferească, pe ascuns, de nazişti. Asistentă socială, fusese una din rarele persoane autorizate de nemţi să intre în ghetou. A profitat de această permisiune pentru a organiza plecarea clandestină a acestor copii hărăziţi morţii.

Acea femeie dreaptă salvase vieţi de copii şi, mulţi ani mai târziu, ea mă salva pe mine de la deznădejdea de a aparţine unei omeniri obsedate de ură şi distrugere.

Istoria este făcută de cei pitici şi de cei uriaşi, de cei ticăloşi şi de cei drepţi. Mi se pare însă că răsfoim prea mult, ca nişte masochişti, până ajung să fie soioase, fără să ne doară şi fără niciun discernământ, paginile despre pitici şi ticăloşii, lăsând nedezlipite paginile care ne vorbesc despre cei drepţi.

Despre un alt fel de „informare”

M-am gândit mai demult să lansez un mic apel către cei care predică, să se informeze ceva mai bine atunci când folosesc o ilustraţie în predică sau atunci când exemplifică anumite idei prin viaţa unor personaje sau evenimente istorice.

Mi s-a întâmplat şi mie în primul an de studenţie. Într-o predică, fiind într-o bisericuţă la ţară, am vorbit într-o ilustraţie despre modul în care se prelucrează aurul. Toate bune – ideea contează, nu, vorba lui Bultmann – numai că în sală era şi un frate care lucrase ceva ani în domeniu şi care a venit la mine după predică să îmi spună să nu mai folosesc ilustraţia respectivă, pentru că nu este corectă.

Dumincă l-am auzit pe predicator vorbind cam cinci minute despre Oscar Schindler. Toate bune, numai că în varianta sa Schindler „s-a sinucis pentru că nu a mai putut salva încă 7 evrei.” Schindler a murit în Germania, în spital, având probleme cu inima.

În urmă cu câteva săptămâni, un alt predicator, vorbind din 1 Corinteni 11, întreabă: „Cine ne învredniceşte să stăm la Masa Domnului? Oare numai Cristos?” Bineînţeles că răspunsul lui a fost că nu numai Cristos ne învredniceşte. Sigur că soţia mea s-a uitat uimită la mine – suntem baptişti 😀 – iar eu a trebuit să o liniştesc şi să mă apuc de lucru în timpul predicii, ca să îi explic fratelui la sfârşit că se înşală, că numai Cristos ne învredniceşte (Solus Cristus!). Problema este că predicatorul şi-a construit predica pe această idee, încercând să ne demonstreze că sunt trei faze ale mântuirii (sic!): 1.Învrednicirea prin har; 2.Învrednicirea prin fapte; şi 3. Mântuirea definitivă, când va veni Cristos.

Un alt predicator încerca să convingă biserica, pe baza textului din 2 Împăraţi 23:22, că evreii nu mai prăznuiseră Paştele de pe vremea judecătorilor şi până pe vremea lui Iosia, făcând calcule să vedem cam câţi ani nu au prăznuit evreii Paştele. Aducându-mi aminte de Ezechia, şi ştiind că acesta a trăit cam cu un veac înaintea lui Iosia, am căutat repede în Biblia mea, până am ajuns la 2 Cronici 30, unde putem observa că evreii au mai prăznuit Paştele şi cu un veac înaintea lui Iosia. Era acolo, în textul din Împăraţi, un element mic textual, şi anume „Paşte ca acestea…”. Adică textul nu spune nicidecum că evreii nu au mai prăznuit Paştele de pe vremea judecătorilor, ci că de atunci nu au mai avut o sărbătoare ca aceasta.

Morala pentru mireni: luaţi-vă Biblia cu voi la biserică!

Morala pentru predicatori: dacă nu sunteţi absolut convinşi de o informaţie, keep searching!