Ziua Victoriei împotriva Victoriei

Semnalez un articol foarte bun, al lui Traian Ungureanu, la http://www.revista22.ro/html/index.php?art=1722&nr=2005-05-12

Adversus memoriam

La Berlin şi în alte oraşe germane au avut loc întâlniri prin care s-a comemorat odioasa acţiune a regimului nazist, din 10 mai 1933, de a arde cărţi considerate infame de către regim. Evenimentul a fost organizat de către Universitate Humboldt, Berlin, Institutul Cervantes, Spania, şi Partidul Democrat German.

Printre cărţile care au fost arse pe data de 10 mai 1933 se aflau cărţi ale lui Berthold Brecht, Franz Kafka, Sigmund Freud, Max Brod, John Dos Passos, Theodore Dreiser, Friedrich Engels, Ernest Hemingway, Erich Kastner, Paul Klee, Vladimir Lenin, Jack London, Heinrich Mann, Thomas Mann, Karl Marx, Erich Maria Remarque, H G Wells, Stefan Zweig si multi altii.

Motivul arderii cărţilor pentru a distruge memoria apare la mai mulţi autori: în Don Quijote al lui Cervantes exista o scena in care sunt arse o mare parte din cartile care l-au transformat pe ruinatul nobil in Cavalerul Tristei Figuri; în 451 Fahrenheit, capodopera lui Ray Bradbury, cartile din intreaga
lume sunt cautate si arse de echipe speciale de pompieri, care de data aceasta nu sting flacarile, ci le aprind, pentru a distruge memoria umanitatii. Bradbury avea sa declare mai tarziu ca scrisese cartea inspirat de arderea cartilor de catre nazisti, 451 de grade Fahrenheit fiind temperatura la care arde hartia; în 1984 al lui G. Orwell sala numită în mod eufemistic „sala memoriei” este folosită pentru a arde orice carte sau text care nu place regimului, menţionându-se „totala distrugere a cărţilor publicate până la 1960.”

La 10 mai 1933, peste 20.000 de cărţi sunt arse în Piaţa Operei din Berlin, cărţi ale unor scriitori consideraţi „decadenţi”, fie din pricină că erau evrei, fie deoarece s-au împotrivit ideilor naziste. Ironic, această acţiune are loc în cadrul unei manifestări studenţeşti. O mare parte din scriitorii vizaţi aleseseră deja sau vor alege exilul.

În momentul în care a ajuns la Londra, Sigmund Freud a fost intervievat vizavi de această acţiune, omul de ştiinţă replicând, citândul pe Heinrich Heine care spusese cu ani în urmă (1821, în piesa Almansor) că „după arderea cărţilor, urmează cea a oamenilor.”

Pentru o listă a cărţilor sau a acţiunilor întreprinse pentru a arde cărţi, accesaţi http://en.wikipedia.org/wiki/Book_burning.

surse: http://www.dw-world.de, http://www.romania-israel.com; http://www.wikipedia.org

Ziua Victoriei în Europa

Când ar trebui celebrată Ziua Victoriei în Europa? Care este data încheierii Celui De-al Doilea Război Mondial, data capitulării necondiţionate a Germaniei naziste în faţa trupelor aliate? De mic copil am ştiut că aceasta este data de 9 mai 1945. Însă, căutând în ziarele belgiene din 9 mai informaţii despre celebrarea Zilei Victoriei şi aşteptându-mă să le găsesc abundând în informaţie, am rămas dezamăgit; nu am găsit nimic. M-am gândit că poate mă lasă memoria şi am lăsat lucrurile aşa.

Ieri însă am luat parte la o paradă frumoasă pe străzile orăşelui Turnhout, o paradă cu vehicule din al Doilea Război Mondial, foarte bine întreţinute şi, astfel, mi-a revenit în minte întrebarea: Când se celebrează Ziua Victoriei în Europa (Victory in Europe Day, VE Day)?

Am căutat puţin prin resursele pe care le am la dispoziţie acasă, şi am reuşit să mă lămuresc puţin.

Se pare că Europa Occidentală a sărbătorit întotdeauna Ziua Victoriei în Europa pe data de 8 mai, deoarece aceasta este data la care Aliaţii au acceptat capitularea necondiţionată a trupelor Germaniei naziste şi sfârşitul Celui de-al Treilea Reich al lui Adolf Hitler.

Pe 30 Aprilie, în timpul Bătăliei pentru Berlin, Hitler îşi lua viaţa într-un buncăr, prin urmare, capitularea a fost autorizată de cel care i-a luat locul, şi anume amiralul Karl Donitz.

Actul capitulării necondiţionate a fost semnat pe 7 mai la Reims, în Franţa, şi pe 8 mai în Berlin, Germania. Rusia însă şi statele din fostul bloc sovietic nu au recunoscut data de 8 mai ca dată a capitulării, ci data de 9 mai, dată pe care şi eu o cunoşteam de când eram copil şi citeam manualele de istorie ale surorilor mele, mai mari.

Aşadar, când s-a încheiat Al Doilea Război Mondial? Lucrul de care e sigură toată lumea e UNDE s-a încheiat Al Doilea Război Mondial, şi anume la Karlshorst, o suburbie din estul Berlinului. Astăzi, locul acela este un muzeu germano-sovietic, singurul loc din lume în care foşti inamici de război şi-au dat mână să comemoreze împreună. Încăperea în care a fost semnat tratatul este conservată în cele mai mici detalii. În orice caz, clădirea aceasta a fost printre puţinele care au rezistat bombardării Berlinului, acesta fiind, de altfel, şi motivul pentru care capitularea a fost semnată acolo.

Curatorul Muzeului Germano-Rus de la Karlshorst, Peter Jahn, spune că ceea ce este cert e că războiul s-a încheiat pe data de 8 mai, 1945, la ora 23:01, dată şi oră atestate pe documentul capitulării. Însă, în realitate, spune Peter Jahn, delegaţia germană nici nu intrase încă în sală la ora 23:01. „Ratificarea tratatului, spune acesta, a fost de fapt amânată cu 75 de minute”, ceea ce înseamnă deja data de 9 mai. „Au fost motive tehnice pentru această amânare”, spune Jahn.

Se pare că textul rus al capitulării a fost trimis incomplet la Berlin şi îi lipsea câteva propoziţii. Nemţii au aşteptat mai bine de o oră până ce s-a primit textul complet, şi în cele din urmă, după miezul nopţii, delegaţia condusă de Feldmareşalul Wilhelm Keitel a intrat în încăpere şi a semnat actul capitulării.

Bildunterschrift: Großansicht des Bildes mit der Bildunterschrift: German Colonel General Jodl signs the surrender treaty at Reims on May 7, 1945

Großansicht des Bildes mit der Bildunterschrift: German Field Marshal Keitel signed the surrender treaty, but when?

Imediat după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, şi pe durată Războiului Rece, s-a dus o altă luptă, de data aceasta asupra perspectivei istorice. În conştiinţa occidentală, Germania a capitulat la Reims, pe 7 mai, însă cu un efect formal în ajunul zilei de 9 Mai, după orele 00:00. Ceea ce s-a petrecut la Karlshorst a fost perceput de către Europa Occidentală mai mult ca o mişcare de propagandă din partea lui Stalin. Din perspectiva ruşilor, pe de altă parte, capitularea de la Reims a fost doar o parte din întregul protocol.

La ora 00:20, pe 9 Mai, delegaţia germană părăsea sala din Karlshorst, după semnarea capitulării. „Abia atunci s-a încheiat capitularea”, spune Jahn. Ofiţerii germani au comandat trupelor să predea armele, iar Stalin a comunicat cetăţenilor Rusiei în dimineaţa de 9 Mai că războiul s-a încheiat.

Începând cu acea data, Rusia a comemorat sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial pe data de 9 Mai, ceea ce este probabil cel mai corect din punct de vedere cronologic şi istoric.

Surse: http://www.dw-world.de; Enciclopedia Britannica, http://www.wikipedia.org

Kenosis

El, măcar că avea natura (Sau: forma; şi în v. 7) lui Dumnezeu,

n-a considerat că a fi una cu Dumnezeu

este un lucru de apucat,

ci S-a dezbrăcat de Sine,

luând natura unui rob

şi devenind asemenea oamenilor.

La înfăţişare a fost găsit ca un om;

S-a smerit

şi a devenit ascultător până la moarte şi încă moarte pe cruce.

De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult

şi I-a dăruit Numele

care este mai presus de orice nume,

pentru ca în Numele lui Isus

să se plece orice genunchi

din cer, de pe pământ şi de sub pământ,

şi orice limbă să mărturisească,

spre slava lui Dumnezeu Tatăl,

că Isus Cristos este Domnul

(Epistola lui Pavel către Filipeni 2:6-11 NTR).

Viaţa de zi cu zi din Comunism, la cinematecă

Iată o serie de documentare pe care nu aş fi dorit să o ratez, deoarece cred că ar sluji foarte bine împrospătării memoriei unora şi ar putea împiedica pierderea memoriei altora:

O noua serie de documentare, care trateaza manifestarile comunismului si postcomunismului in lume, vor fi proiectate la Cinemateca Astra Film din Sibiu, de pe 8 mai, informeaza NewsIn.

Dupa seria de documentare care au avut in centrul atentiei femeia, Cinemateca Astra Film continua cu a doua serie de filme pe anul 2008, care trateaza problema comunismului si postcomunismului.

Primul documentar din aceasta serie este filmul regizorului polonez Miciej Drygas, „One Day In People Poland” („O zi in Republica Populara Polona”).

O zi in Republica Populara Polona este povestea unei zile ca oricare alta din viata unor oameni obisnuiti, din Polonia comunista. Dupa trei ani de cercetari prin materialele de arhiva din perioada comunista, autorul s-a oprit asupra zilei de 27 octombrie 1962, o zi obisnuita, fara vreun eveniment iesit din comun. Totusi, fiecare fragment dezvaluie aspecte memorabile despre absurditatile acelor vremuri. Montajul combina filmari de arhiva cu scrisori si documente oficiale.

Dupa programul din anul Capitalei Culturale Europene, Cinemateca Astra Flm reia vizionarile in 2008, propunand publicului intalniri saptaminale cu cele mai interesante filme documentare din ultimele doua decenii, multe dintre ele premiate la festivaluri internationale de gen. In 2008, filmele Cinematecii Astra Film sunt grupate tematic, iar de pe 8 mai vor fi proiectate documentare despre comunism si postcomunism.

Viata de zi cu zi din perioada comunista, lagarele de concentrare si masacrele comunistilor, situatii absurde ale tranzitiei in tarile ex-comuniste, migratia si mentalitatea oamenilor care au trait sub comunism, sunt cateva din subiectele care vor fi abordate in filmele ce vor rula in urmatoarele saptamani la Cinemateca Astra.

Sursa: 9 AM

Cele 7 minuni ale comunismului

Nu mai ştiu precis unde am găsit cele 7 minuni ale comunismului, aşa că nu am cum să redau sursa exactă:

1. TOATĂ LUMEA AVEA DE LUCRU

2. DEŞI TOATĂ LUMEA AVEA DE LUCRU, NIMENI NU MUNCEA

3. DEŞI NIMENI NU MUNCEA, PLANUL SE FĂCEA PESTE 100 %

4. DEŞI PLANUL SE FĂCEA PESTE 100 %, NU PUTEAI CUMPĂRA NIMIC

5. DEŞI NU GĂSEAI NIMIC DE CUMPĂRAT, TOATĂ LUMEA AVEA DE TOATE

6. DEŞI TOATĂ LUMEA AVEA DE TOATE, TOŢI FURAU

7. DEŞI TOŢI FURAU, NICIODATĂ NU LIPSEA NIMIC.

Minunile capitalismului

Cum poţi să faci trei zile lucrătoare într-una singură? sau Minunile capitalismului. Sună ciudat, însă mie chiar mi s-a întâmplat vinerea trecută, pe 2 mai, când am început lucrul dimineaţa iar seara (sau noaptea!) aveam deja 3 zile platite.

Cum aşa? Pai, sa vedem: (1) în Belgia, pe 1 mai au căzut două sărbători, cu liber plătit de la stat, Ziua Internaţională a Muncii si Înălţarea Domnului, aşa ca şi data de 2 mai a fost zi liberă, plătită de la guvern; (2) pe noi ne-au chemat însă la lucru, urmând să ne luăm ziua liberă în altă zi, când dorim noi; (3) nu doar că ne-au chemat la lucru, dar a şi trebuit să facem şi comenzile care se făceau în mod normal în ziua de joi, 1 mai, aşa că ziua de lucru s-a prelungit până la ora 23, când aveam deja 16 ore de lucru, aşadar două zile lucrătoare de 8 ore, plus o zi liberă plătită.

Eh, nu-i aşa că în Occident totul e posibil?

Mărturie personală si misiune socială

„Avem nevoie de o teologie gen Filipeni, care spune: „Cristos în noi”. Aceasta se referă la pietate sau la mântuirea personală – Cristos în mine… un Cristos fără putere care, potrivit capitolului 2 din Filipeni, renunţă la puterea Lui cerească şi vine să trăiască în inima mea şi să mă transforme. Prin urmare, nu doar că merg la biserică; eu sunt biserica. Sunt o persoană locuită!

Dar avem de asemenea nevoie de o teologie gen Coloseni. Cristologia specifică acestei cărţi spune „Cristos este deasupra mea”… Ştiţi la ce distanţă sunt una de alta cărţile Filipeni şi Coloseni în Noul Testament? Sunt una lângă alta. Dar în cristologia protestanţilor americani, cele două au fost luate în mod separat în anii 1920, în cadrul controversei între fundamentalism şi modernism. O grupare L-a luat pe Isus din Filipeni şi a început să facă evanghelizare personală; cealaltă grupare L-a luat pe Isus din Coloseni şi s-a implicat la nivel social. Care are dreptate? Avem nevoie de ambele…

Noi nu putem ajunge cu misiunea la lumea din jur şi nu ne putem ocupa de problemele sărăciei în masă şi a injustiţiei economice decât dacă avem un Dumnezeu suficient de mare pentru a se ocupa de toate aceste probleme. Nu uitaţi niciodată că cei săraci sunt expuşi unui pericol dublu… nu doar că aceştia păcătuiesc la fel ca ceilalţi, dar se păcătuieşte şi împotriva lor. Să nu faceţi niciodată o misiune socială şi să uitaţi să anunţaţi mărturia personală a Evangheliei pentru cei săraci – sau invers. Misiunea trebuie să cuprindă ambele aspecte, deoarece săracii au nevoie de o speranţă dublă – eliberarea personală şi eliberarea publică. Să ne străduim să menţinem aceste două scopuri împreună (s.n.).”

R. Bakke, O perspectivă biblică asupra misiunii urbane, Adoramus, Iaşi 2006

Şi pescuitul e o artă!

„Pavel… îşi cunoştea audienţa… El folosea mesaje diferite, în locuri de întâlnire diferite şi cu metode diferite de abordare, în funcţie de oamenii din oraş cărora li se adresa. Nu folosea aceeaşi metodologie pentru toţi. Când Pavel intra într-un nou oraş, făcea mai întâi o analiză contextuală. Odată ce înţelegea câte ceva despre cei cărora li se adresa, era destul de sigur pe el şi suficient de creativ pentru a folosi mai multe metode, mesaje şi chiar locuri de întâlnire. Apostolul Pavel ştia, bineînţeles, că evreii nu veneau de obicei la teatru, iar grecii nu veneau de obicei la sinagogă (s.n.), aşa că se ducea acolo unde se întâlneau oamenii la care voia să ajungă mesajul său.

Prin contrast, evanghelizarea din prea multe din bisericile noastre se aseamănă cu aducerea unui butoi duminica la biserică, umplerea lui cu apă şi apoi invitarea peştilor de a sări în butoi, ca noi să îi putem prinde. Dacă aţi fost vreodată la pescuit, atunci ştiţi că trebuie să mergeţi acolo unde sunt peştii şi trebuie să schimbaţi momeala pentru a prinde diferite tipuri de peşti…

Mentalitatea de tip ‘dacă vom construi lacul, ei vor veni să sară în el’ nu are de obicei succes! Strategiile folosite de Pavel în călătoriile lui misionare ne învaţă că biserica trebuie să meargă acolo unde sunt oamenii şi misiunea constă în principal în rezolvarea problemelor acestora, în numele lui Isus (s.n.).”

(Raymond Bakke, O perspectivă biblică asupra misiunii moderne, Adoramus, Iaşi 2006)

Sindromul liftului

Discutam aseară cu una din colegele mele de servici, o doamnă belgiană cam la 50 de ani, din denominaţia evanghelică (Belgische Evangelische Zending), de altfel, biserica pe care o frecventăm şi noi aici în Belgia.

Spunea doamna că nu îi plac deloc bisericile mari şi că nu crede că bisericile mari au suport biblic. I-am dat dreptate şi, printre altele, mi-am adus aminte imediat de ceva ce citisem chiar cu o zi înainte, în cartea lui Raymond Bakke, O perspectivă biblică asupra misiunii urbanei (apropo, titlul în engleză îmi place mai mult, A Biblical Word for an Urban World), despre ceea ce psihologii numesc „sindromul liftului”: „Cu cât mai mulţi oameni înghesuim într-un lift, cu atât mai puţin vor comunica între ei. Adevărul e că atunci când oamenii se strâng într-un oraş (am putea la fel de bine să spunem, într-o megabiserică, n.n.) şi locuiesc din ce în ce mai aproape unii de alţii, când umblă pe stradă, nu se observă reciproc.”