Schallaburg Castle

Cu ceva timp în urmă mi-am propus pentru blog câteva postări despre castele, de fapt despre castelele pe care le-am vizitat sau le-am fotografiat eu însumi.

La sfârşitul lunii martie am fost în Romania şi, în drumul nostru, de pe autostradă, am zărit un castel, undeva în partea dreaptă, aşa că am luat imediat aparatul foto şi, în timp ce maşina mergea, am încercat să fotografiez castelul urmând ca mai târziu să caut informaţii despre acest castel. Nu mică mi-a fost uimirea să constat că ceea ce părea, în peisajul acela mohorât de martie, un monument cenuşiu, este, de fapt, unul din numeroasele castele austriece situate pe cursul inferior al Dunării, şi anume Renaissanceschloss Schallaburg, adicălea Castelul Renascentist Schallaburg.

(Din păcate, poza este făcută din maşină, într-o dimineaţă ploioasă)

O altă poză, ceva mai bună :D:

sursa: www.romantikstrasse.at

Schallaburg este localizat la 5 km distanţă de Melk, un alt obiectiv turistic deloc de neglijat în calea românilor care merg spre casă. Castelul este considerat unul dintre cele mai frumoase castele renascentiste situate la nord de Alpi. Corpul principal al fortăreţei, care datează din Evul Mediu, a rezistat veacurilor sub forma unui castel rezidenţial de factură romanică şi o capelă gotică. Schallaburg şi-a luat caracteristicile actuale în 1572, când bogata dinastie Losensteiner şi-a stabilit reşedinţa aici, construind castelul după stilul palazzo-ului italian din vremea aceea, luând impresionanta înfăţişare care poate fi zărită şi astăzi de la mare distanţă.

Pentru mai multe informaţii legate de acest castel, pentru cei interesaţi să-l viziteze, vezi aici.

Viorile Holocaustului

Foto: AP

Şaisprezece viori găsite după al Doilea Război Mondial în lagăre de concentrare naziste sau în comunităţi evreieşti abandonate au cântat împreună pentru prima oară într-un concert care s-a desfăşurat dincolo de zidurile Oraşului Vechi, în Ierusalim, concert intitulat sugestiv, „Viorile Speranţei”.

Viorile au fost restaurate de lutierul israelit Amnon Weinstein, care caută şi repară viori lăsate in urmă de către evreii care au fost deportaţi în timpul Holocaustului. Acesta este de părere că „fiecare scripcă are povestea ei” şi că „recondiţionându-le, spiritul lor va dăinui veşnic”.

„Sunetul unor viori evreieşti lângă zidurile Ierusalimului este un vis”, a declarat Weinstein pentru cotidianul Haaretz.

Concertul a început cu Weinstein luând fiecare din cele 16 viori şi înmânând-o violonistului care avea să cânte cu ea. A fost pentru prima oară când toate viorile reastaurate au cântat împreună în faţa publicului.

Violoniştii au fost acompaniaţi de Orchestra Filarmonică din Istambul şi de Orchestra Simfonică din Raanana, Israel.

Una din principalele piese ale evenimentului a constituit-o o vioară despre care organizatorii au spus că a aparţinut unui copil de 12 ani pe nume Motele. În 1944 Motele s-a alăturat unui grup de partizani antinazişti, care activau aproape de graniţa cu Ucraina. La scurt timp, a reuşit să se infiltreze într-una din taberele germane, unde cânta la vioară aproape zilnic. La sfârşitul fiecărei reprezentaţii, Motele lăsa instrumentul muzical în clădirea naziştilor, ieşind doar cu husa acesteia. Când revenea, îndesa în aceasta explozibili.

Până la urmă, băiatul a căzut victima unei ambuscade. Vioara lui a fost recuperată de către familia unui prieten, care a păstrat-o cu sfinţenie preţ de câteva zeci de ani. Weinstein a restaurat scripca în urmă cu opt ani.

Cea mai veche vioară din colecţie, spune lutierul, a fost donată Orchestrei Filarmonice din Oslo de către violonistul norvegian Ole Bull. Ernst Glaser, muzician evreu, ar fi trebuit să cânte la ea in 1941, la Bergen, oraş norvegian aflat atunci sub ocupaţie germană, însă concertul a fost întrerupt de manifestaţiile violente ale tinerilor pro-nazişti. Aceştia, gata să-l linşeze pe Glaser, se împotriveau „mânjirii” renumitului instrument de către virtuozul de origine evreiască. Violonistul a reuşit să scape de furia demon­stranţilor numai după ce dirijorul a cerut orchestrei să interpreteze im­nul naţional al Norvegiei.

O altă vioară a fost donată de Helen Livnat, una dintre supravieţuitoarele ororilor Holocaustului, vioară cu care tatăl ei obişnuia să cânte pentru a-şi hrăni familia, într-unul din ghetourile ucrainiene. În vârstă de 68 de ani, femeia îşi aminteşte: „vioara a fost salvarea noastră”.

„Este o adevărată onoare pentru noi să ştim că acordurile viorilor la care fraţii noştri au cântat în vremuri de restrişte, vor răsuna din nou, cu mândrie, în ţara pe care o iubim atât de mult”, a încheiat ea.

Concertul s-a încheiat miercuri seara, când un copil de 12 ani a cântat imnul naţional al Israelului cu vioara care i-a aparţinut lui Motele, comemorând şi în acest fel împlinirea, anul acesta, a 60 de ani de la înfiinţarea statului Israel.

SURSE: Associated Press; Telegraph; Ziua (26 sept. 2008),

Castele 2. Castle Steen, Antwerpen

Castle Steen, sau Castelul din Piatră, este situat chiar în portul Antwerp, astăzi găzduind Muzeul Naţional de Marina (National Scheepvaartmuseum). Castelul este una dintre cele mai vechi fortăreţe din Europa, fiind construit pe la anul 900 d.Hr. ca parte din linia de fortificaţii vestice ale Sfântului Imperiu Roman. Unul dintre cei mai celebri rezidenţi ai castelului a fost pictorul Pieter Paul Rubens, care a locuit în castel în anii săi de declin.

Castle Steen a fost reconstruit în secolul 16, iar astăzi poţi deosebi uşor, după culoare, pietrele vechi de cele mai noi. Afară, în faţa uneia dintre uşi, se află un crucifix unde prizonierii condamnaţi la moarte se rugau înainte de a fi executaţi, în perioada în care castelul a fost folosit ca închisoare (cer scuze pentru calitatea slaba a fotografiei – nu sunt un profesionist, nici eu şi nici aparatul).

Castelul apare pe blazonul oraşului Antwerpen, flancat de două mâini.

Cele două mâini sunt un ecou al legendei soldatului roman Silvius Brabo, cel care l-a provocat pe la luptă pe Druon Antigon, uriaşul care le cerea o taxa tuturor celor care doreau sa treaca râul Scheldt, nu departe de castelul Steen. Celor care nu puteau sa plateasca li se taiau mâinile, care erau aruncate în râu. După legendă, Silvius Brabo a tăiat mâinile uriaşului şi le-a aruncat în râu, eliberând astfel acel cap de pod.
Pentru mai multe detalii vizavi de această legendă şi de semnificaţia cuvântului Antwerpen, vezi http://jurnalulflorentinei.wordpress.com/page/2/.

Castele 1

Mulţi dintre noi cred că am fost fascinaţi, de mici copii, de castele. De la aşa-zisele castele de nisip, care, de cele mai multe ori, aveau o arhitectură destul de ciudată, până la cele din cărţi sau la cele Lego, PlayMobil , Barbie şi lista mai poate continua, sau, mai departe, până la cele pe care mai târziu le-am putut vizita.

De când am venit în Turnhout, de departe, clădirea care mă fascinează cel mai mult şi care este poate cea mai reprezentativă pentru oraş, este Castelul Ducilor de Brabant, care datează din secolul 12. Sigur că în decursul timpului, castelul a suferit nenumărate îmbunătăţiri, până la forma actuală.

În vremea Mariei de Ungaria (1505-1558),

(sursa, http://www.rijksmuseum.nl)

regentă a Ţărilor de Jos (Netherlands) din 1548 până în 1555, castelul era o construcţie impunătoare. În anii care au urmat, castelul a cunoscut un declin, ajungând ca în secolul 19 să fie folosit ca depozit al municipalităţii.

La începutul secolului 20, provincia a cumpărat castelul, iar după Primul Război Mondial a început lucrările de reconstrucţie. Astăzi, castelul găzduieşte Judecătoria. În principala sală de şedinţe se află picturi ale pictorului belgian Karel Boom (1858-1939) care înfăţişază scene de judecată din vremea Mariei de Ungaria. Coridoarele şi încăperile sunt decorate cu artefacte, iar în curtea liniştită a castelului te poţi imagina în vremuri de mult trecute, asta dacă nu îţi este întrerupta visarea de vreun grup de procurori sau poliţişti care duc nu ştiu unde vreun infractor, aşa cum ne-a fost întreruptă nouă visarea, într-una din zile.

Cu ocazia aceasta, poate vă spun şi câte ceva despre orăşelul Turnhout. Turnhoutl este ceea ce în termeni administrativi în România s-ar numi un orăşel, cel mult un municipiu, dar nu din acela reşedinţă de judeţ. Situat în nord-estul Provinciei Antwerpen, cu o populaţie de numai 40.000 de locuitori, Turnhout este capitala administrativă a regiunii Kempen (Câmpia).

Oraşul a fost fondat în jurul Castelului Ducilor de Brabant, devenind la 1212 un oraş liber. În timp, oraşul a cunoscut vremuri bune şi vremuri mai puţin bune. A fost implicat cu numeroase ocazii în bătălii împotriva unora sau a altora care râvneau la teritoriul Flandrei.

Pe la sfârşitul Evului Mediu, oraşul era un bine-cunoscut centru comercial textil. Pe la începutul secolului 19, această particularitate a fost înlocuită de industria procesării hârtiei, principalul exponent fiind Philipus Jacobus Brepols. Turnhout a devenit în scurt timp unul din centrele tipografice europene.

Turnhout mai este şi centrul cultural şi educaţional al regiunii. Pe lângă Biblioteca de Ştiinţe şi de centrul în care se pot consulta arhivele, care atrag nenumăraţi studenţi şi cercetători, Turnhout găzduieşte, în cele în jur de 50 de şcoli, peste 16 000 de elevi.

Geopolitică de hârtie

© Francois Lenoir / Reuters

Oameni buni,

explicaţi-mi şi mie: chiar aşa multe schimbări s-au petrecut în geopolitica spaţiului carpato-danubiano-pontic de când am plecat eu din România? Întreb, nu de alta, dar ieri citeam într-un ziar belgian despre „premier Popescu (l) en president Traian Basescu (midden) van Bulgarije (al/ai Bulgariei)”, iar zilele trecute găseam pe o hartă dintr-un ziar, în punctul în care de obicei se află capitala României, undeva în SE ţării, denumirea de Budapesta.

Înţeleg că preşedintele nostru are ceva tupeu, dar nici chiar aşa. Probabil belgienii sunt prea darnici cu noi în contextul geopolitic actual.

Faces of War

Statistici II – SUA

„Biserica din Antiohia a inventat misiunea internaţională – dar nu atunci când i-a trimis pe cei doi pastori, ci când au împăcat diversitatea oraşului într-o comuniune împreună cu Isus Cristos şi când i-au ajutat pe cei săraci cu daruri de mâncare înainte de a merge cu oferta Evangheliei. Acesta este modelul bisericii centrate pe oraş. Biserica din Antiohia a fost cea care a inventat misiunea în strainătate. Ea a fost prima biserică locală, dar globală” (R.Bakke, O perspectivă biblică asupra misiunii urbane, Adoramus Iaşi 2006).

Statistica pe care o prezintă R.Bakke se referă în special la situaţia SUA, însa ea poate fi aplicată, la o scară ceva mai mică, la multe alte ţări europene, cum ar fi şi Belgia, ţara în care pribegesc pentru o vreme:

SUA reprezintă de mult cea mai mare naţiune irlandeză din lume; populaţia noastră este formată din mult mai mulţi irlandezi decât se află în Irlanda

SUA are cea mai mare populaţie scandinavă din lume; mai mulţi scandinavi locuiesc în SUA decât în Suedia.

SUA are cea mai mare populaţie de evrei din lume; mult mai mulţi evrei locuiesc la New York decât în întregul stat Israel. În Miami locuiesc mai mulţi evrei decât în Tel Aviv, capitala Israelului.

Peste 50 000 de sârbi locuiesc în vestul Pennsylvaniei. Pittsburg este capitala sârbă a Americii.

Chicago este cel mai mare oraş polonez din SUA, cu o populaţie de 840 000 de polonezi, deci mai mulţi polonezi decât întreaga populaţie a oraşului San Francisco.

Până în 2001, arabii i-au depăşit pe evreii din America. În jur de 300 000 de evrei locuiesc în Chicago, în comparaţie cu o populaţie curentă de 400 000 de arabi. În acest moment, cele mai mari oraşe arabe din SUA sunt New York, Detroit, Los Angeles şi Dearborn, Michigan.

SUA reprezintă acum a doua naţiune africană ca mărime din lume. Sunt 54 de ţări în Africa, de când Eritrea s-a separat de Etiopia. O pătrime din toţi africanii trăiesc doar într-una din aceste ţări, Nigeria, care este singura naţiune africană cu o populaţie africană mai mare decât cea din SUA, chiar dacă Brazilia le urmează îndeaproape.

Recent, SUA au întrecut Columbia şi Argentina şi au devenit a treia naţiune vorbitoare de limbă spaniolă din lume. Din cele 25 de ţări vorbitoare de limba spaniolă, doar Mexic şi Spania au o populaţie mai mare decât SUA.

Şi acum câteva concluzii ale autorului:

„SUA au devenit bazinul de acumulare al lumii… 123 de naţionalităţi trăiesc acum în New York. Două treimi din naţiunile globului trăiesc în cartierul Queens din NY.”

„Biserică din Antiohia, unde te afli? Creştinii din America (şi din Europa de Vest, n.n.) n-au avut niciodată mai multă nevoie de tine ca acum… De fapt, bisericile din oraşele noastre ar trebui să ia în considerare lucrarea non-stopchiar acum, în spitale, în secţiile de poliţie şi în supermarketuri, cu pastori care să lucreze în ture şi cu echipe care vorbesc diferite limbi. Noi nu am făcut acasă nimic din ceea ce fac misionarii în alte ţări. … Misiunea în ziua de astăzi trebuie să slujească ambele capete ale cursului de emigranţi – în oraşele de acasă şi în străinătate.”

Statistici I

„80 de procente dintre creştinii practicanţi de pe glob se află acum în afara spaţiului vestic, au altă culoare a pielii decât albă şi nu sunt din emisfera nordică (aici cred că Bakke se înşală, deoarece dacă se gândeşte la creştinii din Asia sau din America de Sud, o mare parte dintre aceştia se află în emisfera nordică, totuşi, n.n.)… trebuie să învăţăm să citim Biblia dintr-o perspectivă globală, şi nu una vestică.”

„Isus… a avut la dispoziţie doar o mie de zile pentru a mântui lumea, dar, potrivit textului din Ioan 4:39-41, a petrecut două dintre acestea cu familia unei femei samaritene… misiunea internaţională nu ar trebui să constituie niciodată o scuză pentru a trece pe lângă misiunea de acasă, pentru a ocoli oamenii care nu ne plac.”

„De prea multe ori, oameni care nu-L cunosc pe Dumnezeu au un standard moral mai înalt şi sunt mai plini de compasiune decât mulţi dintre noi, care suntem creştini practicanţi.”

„Se pare că lui Dumnezeu Îi pasă mai mult de acele ţări pe care americanii le urăsc. Dumnezeul nostru este un Dumnezeu al misiunii, nu al represaliilor.”

„Estera este singura carte din Biblie care ne învaţă foarte clar că păcatul este uneori mai mult decât personal.”

„Dumnezeu cheamă oamenii la care ne aşteptăm mai puţin în locurile la care ne aşteptăm mai puţin.”

„Ştefan, un evreu, dar nu din Palestina, s-a ridicat în faţa mulţimii şi a început să predice. Primul punct al predicii sale, care a fost cel mai lung si cel mai important, a fost acesta: toate faptele măreţe ale lui Dumnezeu au avut loc undeva în afara Palestinei.”

R. Bakke, O perspectivă biblică asupra misiunii urbane, Adoramus, Iasi, 2006

10 mai 1866

Ziua de 10 mai 1866 a marcat începutul monarhiei române prin proclamarea Principelui Carol I, din dinastia de Hohenzollern-Sigmaringen ca domnitor al Principatelor Române.

9 mai în România

Citeam pe situl ziarului german Deutsche Welle un articol românesc care scoate în evidenţă o idee care mi-a reţinut atenţia, şi anume că ziua de 9 mai în România este într-o discretă concurenţă simbolică între Ziua Europei (9 mai 1950) şi Ziua Independenţei (9 mai 1877).

Autorul articolului susţine „că ziua Europei îşi dispută întâietatea simbolică cu ziua Independenţei”.

„La 9 mai 1877, Mihail Kogălniceanu supunea aprobării forului legislativ proclamaţia de independenţă, iar a doua zi, în 10 mai 1877, hotărîrea Camerelor Legiuitoare era promulgată de domnitorul Carol, pentru ca în 11 mai, Guvernul să anuleze tributul catre Turcia, punînd suma la dispoziţia Ministerului de Război.”

Tot la 9 mai, dar la 1950, se puneau bazele Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, parte din procesul constituirii Uniunii Europene de mai târziu.

„Îngemănarea fraternă a celor două date nu exclude cu totul o firească rivalitate. E o chestiune de accent. Pe ce va pune în viitor accentul statul român? Pe aparteneţa sa europeană, sau pe identitatea sa istorică? Pînă acum problema nu s-a pus în mod manifest, întrucît era prea devreme, dar s-ar putea pune în viitor.

În ţările vestice, la nivelul opiniei populare, simbolurile europene tind să pălească. Imnul Europei a fost lăsat deoparte, iar proiectul de Constituţie a fost înlocuit cu un Tratat simplificat. Iar Franţa, una din principalele promotoare ale Europei unite, se îndreaptă către o politică cu accente naţionale mai apăsate.”

Eu cred că va trebui căutat un echilibru, care acum este destul de precar, balanţa atârnând când într-o parte, când într-alta, în funcţie de exponenţii ideilor, unii prea naţionalişti, cu mintea plină de scenarii mitico-istorice, iar alţii, lipsiţi de orice memorie vizavi de istoria şi identitatea lor naţională.

Surse: http://www.dw-world.de