© Francois Lenoir / Reuters

Oameni buni,

explicaţi-mi şi mie: chiar aşa multe schimbări s-au petrecut în geopolitica spaţiului carpato-danubiano-pontic de când am plecat eu din România? Întreb, nu de alta, dar ieri citeam într-un ziar belgian despre “premier Popescu (l) en president Traian Basescu (midden) van Bulgarije (al/ai Bulgariei)”, iar zilele trecute găseam pe o hartă dintr-un ziar, în punctul în care de obicei se află capitala României, undeva în SE ţării, denumirea de Budapesta.

Înţeleg că preşedintele nostru are ceva tupeu, dar nici chiar aşa. Probabil belgienii sunt prea darnici cu noi în contextul geopolitic actual.

“Biserica din Antiohia a inventat misiunea internaţională - dar nu atunci când i-a trimis pe cei doi pastori, ci când au împăcat diversitatea oraşului într-o comuniune împreună cu Isus Cristos şi când i-au ajutat pe cei săraci cu daruri de mâncare înainte de a merge cu oferta Evangheliei. Acesta este modelul bisericii centrate pe oraş. Biserica din Antiohia a fost cea care a inventat misiunea în strainătate. Ea a fost prima biserică locală, dar globală” (R.Bakke, O perspectivă biblică asupra misiunii urbane, Adoramus Iaşi 2006).

Statistica pe care o prezintă R.Bakke se referă în special la situaţia SUA, însa ea poate fi aplicată, la o scară ceva mai mică, la multe alte ţări europene, cum ar fi şi Belgia, ţara în care pribegesc pentru o vreme:

SUA reprezintă de mult cea mai mare naţiune irlandeză din lume; populaţia noastră este formată din mult mai mulţi irlandezi decât se află în Irlanda

SUA are cea mai mare populaţie scandinavă din lume; mai mulţi scandinavi locuiesc în SUA decât în Suedia.

SUA are cea mai mare populaţie de evrei din lume; mult mai mulţi evrei locuiesc la New York decât în întregul stat Israel. În Miami locuiesc mai mulţi evrei decât în Tel Aviv, capitala Israelului.

Peste 50 000 de sârbi locuiesc în vestul Pennsylvaniei. Pittsburg este capitala sârbă a Americii.

Chicago este cel mai mare oraş polonez din SUA, cu o populaţie de 840 000 de polonezi, deci mai mulţi polonezi decât întreaga populaţie a oraşului San Francisco.

Până în 2001, arabii i-au depăşit pe evreii din America. În jur de 300 000 de evrei locuiesc în Chicago, în comparaţie cu o populaţie curentă de 400 000 de arabi. În acest moment, cele mai mari oraşe arabe din SUA sunt New York, Detroit, Los Angeles şi Dearborn, Michigan.

SUA reprezintă acum a doua naţiune africană ca mărime din lume. Sunt 54 de ţări în Africa, de când Eritrea s-a separat de Etiopia. O pătrime din toţi africanii trăiesc doar într-una din aceste ţări, Nigeria, care este singura naţiune africană cu o populaţie africană mai mare decât cea din SUA, chiar dacă Brazilia le urmează îndeaproape.

Recent, SUA au întrecut Columbia şi Argentina şi au devenit a treia naţiune vorbitoare de limbă spaniolă din lume. Din cele 25 de ţări vorbitoare de limba spaniolă, doar Mexic şi Spania au o populaţie mai mare decât SUA.

Şi acum câteva concluzii ale autorului:

“SUA au devenit bazinul de acumulare al lumii… 123 de naţionalităţi trăiesc acum în New York. Două treimi din naţiunile globului trăiesc în cartierul Queens din NY.”

“Biserică din Antiohia, unde te afli? Creştinii din America (şi din Europa de Vest, n.n.) n-au avut niciodată mai multă nevoie de tine ca acum… De fapt, bisericile din oraşele noastre ar trebui să ia în considerare lucrarea non-stopchiar acum, în spitale, în secţiile de poliţie şi în supermarketuri, cu pastori care să lucreze în ture şi cu echipe care vorbesc diferite limbi. Noi nu am făcut acasă nimic din ceea ce fac misionarii în alte ţări. … Misiunea în ziua de astăzi trebuie să slujească ambele capete ale cursului de emigranţi - în oraşele de acasă şi în străinătate.”

“80 de procente dintre creştinii practicanţi de pe glob se află acum în afara spaţiului vestic, au altă culoare a pielii decât albă şi nu sunt din emisfera nordică (aici cred că Bakke se înşală, deoarece dacă se gândeşte la creştinii din Asia sau din America de Sud, o mare parte dintre aceştia se află în emisfera nordică, totuşi, n.n.)… trebuie să învăţăm să citim Biblia dintr-o perspectivă globală, şi nu una vestică.”

“Isus… a avut la dispoziţie doar o mie de zile pentru a mântui lumea, dar, potrivit textului din Ioan 4:39-41, a petrecut două dintre acestea cu familia unei femei samaritene… misiunea internaţională nu ar trebui să constituie niciodată o scuză pentru a trece pe lângă misiunea de acasă, pentru a ocoli oamenii care nu ne plac.”

“De prea multe ori, oameni care nu-L cunosc pe Dumnezeu au un standard moral mai înalt şi sunt mai plini de compasiune decât mulţi dintre noi, care suntem creştini practicanţi.”

“Se pare că lui Dumnezeu Îi pasă mai mult de acele ţări pe care americanii le urăsc. Dumnezeul nostru este un Dumnezeu al misiunii, nu al represaliilor.”

“Estera este singura carte din Biblie care ne învaţă foarte clar că păcatul este uneori mai mult decât personal.”

“Dumnezeu cheamă oamenii la care ne aşteptăm mai puţin în locurile la care ne aşteptăm mai puţin.”

“Ştefan, un evreu, dar nu din Palestina, s-a ridicat în faţa mulţimii şi a început să predice. Primul punct al predicii sale, care a fost cel mai lung si cel mai important, a fost acesta: toate faptele măreţe ale lui Dumnezeu au avut loc undeva în afara Palestinei.”

R. Bakke, O perspectivă biblică asupra misiunii urbane, Adoramus, Iasi, 2006

Ziua de 10 mai 1866 a marcat începutul monarhiei române prin proclamarea Principelui Carol I, din dinastia de Hohenzollern-Sigmaringen ca domnitor al Principatelor Române.

Citeam pe situl ziarului german Deutsche Welle un articol românesc care scoate în evidenţă o idee care mi-a reţinut atenţia, şi anume că ziua de 9 mai în România este într-o discretă concurenţă simbolică între Ziua Europei (9 mai 1950) şi Ziua Independenţei (9 mai 1877).

Autorul articolului susţine “că ziua Europei îşi dispută întâietatea simbolică cu ziua Independenţei”.

“La 9 mai 1877, Mihail Kogălniceanu supunea aprobării forului legislativ proclamaţia de independenţă, iar a doua zi, în 10 mai 1877, hotărîrea Camerelor Legiuitoare era promulgată de domnitorul Carol, pentru ca în 11 mai, Guvernul să anuleze tributul catre Turcia, punînd suma la dispoziţia Ministerului de Război.”

Tot la 9 mai, dar la 1950, se puneau bazele Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, parte din procesul constituirii Uniunii Europene de mai târziu.

“Îngemănarea fraternă a celor două date nu exclude cu totul o firească rivalitate. E o chestiune de accent. Pe ce va pune în viitor accentul statul român? Pe aparteneţa sa europeană, sau pe identitatea sa istorică? Pînă acum problema nu s-a pus în mod manifest, întrucît era prea devreme, dar s-ar putea pune în viitor.

În ţările vestice, la nivelul opiniei populare, simbolurile europene tind să pălească. Imnul Europei a fost lăsat deoparte, iar proiectul de Constituţie a fost înlocuit cu un Tratat simplificat. Iar Franţa, una din principalele promotoare ale Europei unite, se îndreaptă către o politică cu accente naţionale mai apăsate.”

Eu cred că va trebui căutat un echilibru, care acum este destul de precar, balanţa atârnând când într-o parte, când într-alta, în funcţie de exponenţii ideilor, unii prea naţionalişti, cu mintea plină de scenarii mitico-istorice, iar alţii, lipsiţi de orice memorie vizavi de istoria şi identitatea lor naţională.

Surse: www.dw-world.de

Semnalez un articol foarte bun, al lui Traian Ungureanu, la http://www.revista22.ro/html/index.php?art=1722&nr=2005-05-12

La Berlin şi în alte oraşe germane au avut loc întâlniri prin care s-a comemorat odioasa acţiune a regimului nazist, din 10 mai 1933, de a arde cărţi considerate infame de către regim. Evenimentul a fost organizat de către Universitate Humboldt, Berlin, Institutul Cervantes, Spania, şi Partidul Democrat German.

Printre cărţile care au fost arse pe data de 10 mai 1933 se aflau cărţi ale lui Berthold Brecht, Franz Kafka, Sigmund Freud, Max Brod, John Dos Passos, Theodore Dreiser, Friedrich Engels, Ernest Hemingway, Erich Kastner, Paul Klee, Vladimir Lenin, Jack London, Heinrich Mann, Thomas Mann, Karl Marx, Erich Maria Remarque, H G Wells, Stefan Zweig si multi altii.

Motivul arderii cărţilor pentru a distruge memoria apare la mai mulţi autori: în Don Quijote al lui Cervantes exista o scena in care sunt arse o mare parte din cartile care l-au transformat pe ruinatul nobil in Cavalerul Tristei Figuri; în 451 Fahrenheit, capodopera lui Ray Bradbury, cartile din intreaga
lume sunt cautate si arse de echipe speciale de pompieri, care de data aceasta nu sting flacarile, ci le aprind, pentru a distruge memoria umanitatii. Bradbury avea sa declare mai tarziu ca scrisese cartea inspirat de arderea cartilor de catre nazisti, 451 de grade Fahrenheit fiind temperatura la care arde hartia; în 1984 al lui G. Orwell sala numită în mod eufemistic “sala memoriei” este folosită pentru a arde orice carte sau text care nu place regimului, menţionându-se “totala distrugere a cărţilor publicate până la 1960.”

La 10 mai 1933, peste 20.000 de cărţi sunt arse în Piaţa Operei din Berlin, cărţi ale unor scriitori consideraţi “decadenţi”, fie din pricină că erau evrei, fie deoarece s-au împotrivit ideilor naziste. Ironic, această acţiune are loc în cadrul unei manifestări studenţeşti. O mare parte din scriitorii vizaţi aleseseră deja sau vor alege exilul.

În momentul în care a ajuns la Londra, Sigmund Freud a fost intervievat vizavi de această acţiune, omul de ştiinţă replicând, citândul pe Heinrich Heine care spusese cu ani în urmă (1821, în piesa Almansor) că “după arderea cărţilor, urmează cea a oamenilor.”

Pentru o listă a cărţilor sau a acţiunilor întreprinse pentru a arde cărţi, accesaţi http://en.wikipedia.org/wiki/Book_burning.

surse: www.dw-world.de, www.romania-israel.com; www.wikipedia.org

Când ar trebui celebrată Ziua Victoriei în Europa? Care este data încheierii Celui De-al Doilea Război Mondial, data capitulării necondiţionate a Germaniei naziste în faţa trupelor aliate? De mic copil am ştiut că aceasta este data de 9 mai 1945. Însă, căutând în ziarele belgiene din 9 mai informaţii despre celebrarea Zilei Victoriei şi aşteptându-mă să le găsesc abundând în informaţie, am rămas dezamăgit; nu am găsit nimic. M-am gândit că poate mă lasă memoria şi am lăsat lucrurile aşa.

Ieri însă am luat parte la o paradă frumoasă pe străzile orăşelui Turnhout, o paradă cu vehicule din al Doilea Război Mondial, foarte bine întreţinute şi, astfel, mi-a revenit în minte întrebarea: Când se celebrează Ziua Victoriei în Europa (Victory in Europe Day, VE Day)?

Am căutat puţin prin resursele pe care le am la dispoziţie acasă, şi am reuşit să mă lămuresc puţin.

Se pare că Europa Occidentală a sărbătorit întotdeauna Ziua Victoriei în Europa pe data de 8 mai, deoarece aceasta este data la care Aliaţii au acceptat capitularea necondiţionată a trupelor Germaniei naziste şi sfârşitul Celui de-al Treilea Reich al lui Adolf Hitler.

Pe 30 Aprilie, în timpul Bătăliei pentru Berlin, Hitler îşi lua viaţa într-un buncăr, prin urmare, capitularea a fost autorizată de cel care i-a luat locul, şi anume amiralul Karl Donitz.

Actul capitulării necondiţionate a fost semnat pe 7 mai la Reims, în Franţa, şi pe 8 mai în Berlin, Germania. Rusia însă şi statele din fostul bloc sovietic nu au recunoscut data de 8 mai ca dată a capitulării, ci data de 9 mai, dată pe care şi eu o cunoşteam de când eram copil şi citeam manualele de istorie ale surorilor mele, mai mari.

Aşadar, când s-a încheiat Al Doilea Război Mondial? Lucrul de care e sigură toată lumea e UNDE s-a încheiat Al Doilea Război Mondial, şi anume la Karlshorst, o suburbie din estul Berlinului. Astăzi, locul acela este un muzeu germano-sovietic, singurul loc din lume în care foşti inamici de război şi-au dat mână să comemoreze împreună. Încăperea în care a fost semnat tratatul este conservată în cele mai mici detalii. În orice caz, clădirea aceasta a fost printre puţinele care au rezistat bombardării Berlinului, acesta fiind, de altfel, şi motivul pentru care capitularea a fost semnată acolo.

Curatorul Muzeului Germano-Rus de la Karlshorst, Peter Jahn, spune că ceea ce este cert e că războiul s-a încheiat pe data de 8 mai, 1945, la ora 23:01, dată şi oră atestate pe documentul capitulării. Însă, în realitate, spune Peter Jahn, delegaţia germană nici nu intrase încă în sală la ora 23:01. “Ratificarea tratatului, spune acesta, a fost de fapt amânată cu 75 de minute”, ceea ce înseamnă deja data de 9 mai. “Au fost motive tehnice pentru această amânare”, spune Jahn.

Se pare că textul rus al capitulării a fost trimis incomplet la Berlin şi îi lipsea câteva propoziţii. Nemţii au aşteptat mai bine de o oră până ce s-a primit textul complet, şi în cele din urmă, după miezul nopţii, delegaţia condusă de Feldmareşalul Wilhelm Keitel a intrat în încăpere şi a semnat actul capitulării.

Bildunterschrift: Großansicht des Bildes mit der Bildunterschrift: German Colonel General Jodl signs the surrender treaty at Reims on May 7, 1945

Großansicht des Bildes mit der Bildunterschrift: German Field Marshal Keitel signed the surrender treaty, but when?

Imediat după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, şi pe durată Războiului Rece, s-a dus o altă luptă, de data aceasta asupra perspectivei istorice. În conştiinţa occidentală, Germania a capitulat la Reims, pe 7 mai, însă cu un efect formal în ajunul zilei de 9 Mai, după orele 00:00. Ceea ce s-a petrecut la Karlshorst a fost perceput de către Europa Occidentală mai mult ca o mişcare de propagandă din partea lui Stalin. Din perspectiva ruşilor, pe de altă parte, capitularea de la Reims a fost doar o parte din întregul protocol.

La ora 00:20, pe 9 Mai, delegaţia germană părăsea sala din Karlshorst, după semnarea capitulării. “Abia atunci s-a încheiat capitularea”, spune Jahn. Ofiţerii germani au comandat trupelor să predea armele, iar Stalin a comunicat cetăţenilor Rusiei în dimineaţa de 9 Mai că războiul s-a încheiat.

Începând cu acea data, Rusia a comemorat sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial pe data de 9 Mai, ceea ce este probabil cel mai corect din punct de vedere cronologic şi istoric.

Surse: http://www.dw-world.de; Enciclopedia Britannica, www.wikipedia.org

El, măcar că avea natura (Sau: forma; şi în v. 7) lui Dumnezeu,

n-a considerat că a fi una cu Dumnezeu

este un lucru de apucat,

ci S-a dezbrăcat de Sine,

luând natura unui rob

şi devenind asemenea oamenilor.

La înfăţişare a fost găsit ca un om;

S-a smerit

şi a devenit ascultător până la moarte şi încă moarte pe cruce.

De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult

şi I-a dăruit Numele

care este mai presus de orice nume,

pentru ca în Numele lui Isus

să se plece orice genunchi

din cer, de pe pământ şi de sub pământ,

şi orice limbă să mărturisească,

spre slava lui Dumnezeu Tatăl,

că Isus Cristos este Domnul

(Epistola lui Pavel către Filipeni 2:6-11 NTR).