Geopolitică de hârtie

© Francois Lenoir / Reuters

Oameni buni,

explicaţi-mi şi mie: chiar aşa multe schimbări s-au petrecut în geopolitica spaţiului carpato-danubiano-pontic de când am plecat eu din România? Întreb, nu de alta, dar ieri citeam într-un ziar belgian despre “premier Popescu (l) en president Traian Basescu (midden) van Bulgarije (al/ai Bulgariei)”, iar zilele trecute găseam pe o hartă dintr-un ziar, în punctul în care de obicei se află capitala României, undeva în SE ţării, denumirea de Budapesta.

Înţeleg că preşedintele nostru are ceva tupeu, dar nici chiar aşa. Probabil belgienii sunt prea darnici cu noi în contextul geopolitic actual.

Cele 7 minuni ale comunismului

Nu mai ştiu precis unde am găsit cele 7 minuni ale comunismului, aşa că nu am cum să redau sursa exactă:

1. TOATĂ LUMEA AVEA DE LUCRU

2. DEŞI TOATĂ LUMEA AVEA DE LUCRU, NIMENI NU MUNCEA

3. DEŞI NIMENI NU MUNCEA, PLANUL SE FĂCEA PESTE 100 %

4. DEŞI PLANUL SE FĂCEA PESTE 100 %, NU PUTEAI CUMPĂRA NIMIC

5. DEŞI NU GĂSEAI NIMIC DE CUMPĂRAT, TOATĂ LUMEA AVEA DE TOATE

6. DEŞI TOATĂ LUMEA AVEA DE TOATE, TOŢI FURAU

7. DEŞI TOŢI FURAU, NICIODATĂ NU LIPSEA NIMIC.

Minunile capitalismului

Cum poţi să faci trei zile lucrătoare într-una singură? sau Minunile capitalismului. Sună ciudat, însă mie chiar mi s-a întâmplat vinerea trecută, pe 2 mai, când am început lucrul dimineaţa iar seara (sau noaptea!) aveam deja 3 zile platite.

Cum aşa? Pai, sa vedem: (1) în Belgia, pe 1 mai au căzut două sărbători, cu liber plătit de la stat, Ziua Internaţională a Muncii si Înălţarea Domnului, aşa ca şi data de 2 mai a fost zi liberă, plătită de la guvern; (2) pe noi ne-au chemat însă la lucru, urmând să ne luăm ziua liberă în altă zi, când dorim noi; (3) nu doar că ne-au chemat la lucru, dar a şi trebuit să facem şi comenzile care se făceau în mod normal în ziua de joi, 1 mai, aşa că ziua de lucru s-a prelungit până la ora 23, când aveam deja 16 ore de lucru, aşadar două zile lucrătoare de 8 ore, plus o zi liberă plătită.

Eh, nu-i aşa că în Occident totul e posibil?

Dinamica învierii

Efeseni 1:17-21

Şi mă rog ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Cristos, Tatăl slavei, să vă dea un duh de înţelepciune şi descoperire în cunoaşterea Lui, luminând puterea de înţelegere a minţii voastre, ca să cunoaşteţi care este nădejdea la care v-a chemat, care este bogăţia slăvită a moştenirii Lui în sfinţi şi care este nemărginita mărime a puterii Lui pentru noi, cei ce credem, după lucrarea puterii tăriei Lui, pe care a desfăşurat-o atunci când L-a înviat pe Cristos din morţi şi L-a aşezat la dreapta Lui în locurile cereşti, deasupra tuturor conducătorilor, autorităţilor, puterilor, domniilor şi a oricărui nume dat, nu doar în acest veac, ci şi în cel viitor. El I-a pus totul sub picioare şi L-a făcut cap peste toate lucrurile, pentru Biserică, care este trupul Lui, plinătatea Celui Care umple totul în toţi (NTR).

Apostolul Pavel se roagă ca efesenii să poată întelege trei lucruri foarte importante:

Care este nadejdea chemarii lui Dumnezeu

Chemarea lui Dumnezeu ţine de începutul vieţii creştine. La ce ne-a chemat Dumnezeu? El ne-a chemat la o viaţă nouă, ne-a chemat să fim ai lui Cristos, să fim sfinţi, să alcătuim un singur trup, să suferim (“oricine doreşte să trăiască cu evlavie va fi prigonit”), ne-a chemat să slujim şi ne-a chemat la Împărăţie şi slavă. În alt loc, Pavel ţine să le aducă aminte efesenilor “să se poarte într-un chip vrednic de chemarea pe care au primit-o”.

Bogăţia slavei moştenirii lui Dumnezeu

Moştenirea lui Dumnezeu este sfârşitul ca telos, finalitatea, scopul şi sensul vieţii creştine, iar garanţia moştenirii noastre este Duhul Sfint, pe care ni l-a dat Dumnezeu. Moştenirea aceasta este una “nestricăcioasă şi neîntinată, care nu se poate veşteji, păstrată în ceruri pentru noi”. Pavel se roagă s-o putem “pricepe”, mai mult, să înţelegem “slava” ei, ba chiar “bogăţia slavei” ei.

Nemarginita marime a puterii Lui

Dacă chemarea ţine de începutul vieţii de credinţă, iar moştenirea, de finalitatea ei, atunci puterea lui Dumnezeu ţine de perioada cuprinsă între cele doua, ţine de prezent. Lucrul acesta mă face să înţeleg că numai puterea lui Dumnezeu poate împlini aşteptarea care ţine de chemarea Lui si numai ea mă poate duce în siguranţă la bogăţiile slavei moştenirii Lui, în ceruri.

Puterea aceasta îmi dă încredere pentru că a fost arătată în mod plenar în Înviere, eveniment care este fundamentul credinţei noastre.

A pricepe care este nădejdea chemării noastre nu poate sa ne determine, aşadar, decât la POCĂINŢĂ, recunoscând că prea puţin ne bazăm pe puterea lui Dumnezeu în împlinirea aşteptărilor legate de chemarea noastră.

A pricepe care este bogăţia slavei moştenirii lui Dumnezeu pentru noi trebuie să ne îndemne la ADORARE, deoarece Dumnezeu anticipează pentru noi, prin Duhul Sfânt, ce ne aşteaptă dincolo.

A pricepe care este nemărginita mărime a puterii lui Dumnezeu trebuie să ne îndemne la o REDEDICARE, la o ÎNCREDINŢARE în puterea Lui, pe baza promisiunii din Epistola lui Pavel către Efeseni 3:20, că prin această putere, prin care Dumnezeu lucrează în noi, El poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim.

Cu moartea pre moarte călcând

Citeam, parcă în cartea lui N. Steinhardt, Dăruind vei dobândi, despre un anume sfânt din veacurile mai trecute, despre care a rămas o traditie cum că în noaptea de Înviere acesta avea obiceiul să meargă în cimitir şi să strige cât îl ţineau puterile: “Cristos a înviat!”, iar cei din morminte îi răspundeau: “Adevărat că a înviat!” Nu doresc să discut despre autenticitatea acestei tradiţii, ci despre adevărul afirmaţiei Mântuitorului: Adevărat, adevărat vă spun că cel ce crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu, ba încă va face lucrări mai mari decât acestea, pentru că Eu Mă duc la Tatăl;şi orice veţi cere în Numele Meu, voi face, pentru ca Tatăl să fie proslăvit în Fiul. Dacă veţi cere ceva în Numele Meu, voi face (Ioan 14:12-14).

Bisericii îi lipseşte astăzi puterea, dinamica Învierii, a vieţii celei noi. Trăiesc, pentru o vreme în Belgia, într-o ţară care a fost odată majoritar catolică, o ţară în care Biserica a avut odată o mare putere şi o mare influenţă. Şi totuşi… astăzi bisericile sunt goale. Edificii extraordinare, arhitectonic vorbind, care au rămas numai nişte vestigii. Şi cu toate acestea, Mântuitorul a promis Bisericii puterea, propria Lui putere, prin care El este al nostru Christus Victor.

Uneori, fie în vremuri de prigoană, fie în vremuri de libertate, Biserica a dat semne de slăbiciune, i-a lipsit credinţa, i-a dispărut interesul, şi-a risipit chemarea; alteori, dimpotrivă, Biserica a avut o prea mare putere, cu care nu a ştiut ce să facă, fără să înţeleagă modul în care Cristos a primit şi Şi-a manifestat puterea (”… domnitorii neamurilor fac pe stăpânii cu ele. Între voi să nu fie aşa… Căci Fiul Omului n-a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi“). De prea multe ori creştinii nu au înţeles că cu Împărăţia lui Dumnezeu e ca şi cu sămânţa de muştar şi cu aluatul, că Dumnezeu îşi manifestă puterea nu în sensul veacului acestuia, şi că pe Mântuitorul nostru trebuie să Îl vedem şi să Îl imităm mai întâi în ipostaza de Serv Împărat şi apoi, la sfârşitul istoriei, în cea de Christus Victor. El ne-a spus foarte clar, că ucenicul nu poate fi şi nu trebuie să fie mai mare decât Învăţătorul.

În cartea Mesajul pierdut al lui Isus, autorul, Steve Chalke vorbeşte despre “scandalul stârnit de Isus”, atunci când în 1999 a fost ridicată în Piaţa Trafalgar din Londra statuia Ecce Homo, reprezentându-L pe Isus, cu mâinile legate la spate, cu o coroană de spini pe cap, o imagine care îi punea pe oameni în uimire, deoarece era atât de diferită de clasicile imagini triumfale ale lui Cristos. De ce era atât de mic şi de vulnerabil? se întrebau oamenii.

“Mielul cel junghiat, spune Chalke, simbolul slăbiciunii, stă în centrul tronului lui Dumnezeu, simbolul puterii. Acesta este cel mai mare paradox şi cel mai profund adevăr din univers. După cum se exprima John Stott: Puterea prin slăbiciune se află până şi în centrul misterului Dumnezeului Atotputernic.“

Apostolul Pavel ne sfătuieşte şi azi: Aşadar, fiţi imitatori ai lui Dumnezeu ca nişte copii preaiubiţi şi trăiţi în dragoste, aşa cum şi Cristos ne-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru noi, ca un dar cu miros plăcut şi ca o jertfă lui Dumnezeu (Efeseni 5:1-2).

Îmi amintesc dialogul dintre Dumnezeu şi Evan, în filmul Evan Almighty: Evan: “De ce m-ai ales pe mine? Dumnezeu: “Ai vrut să schimbi lumea. Şi eu vreau la fel. Oamenii vor să schimbe lumea, dar nu ştiu cum să înceapă. Ştii cum să schimbi lumea, fiule? Prin câte o faptă bună la vremea ei.”

Aplicând acest dialog creştinilor, dacă aceştia vor să schimbe lumea, dacă vor să Îl mărturisească cu adevărat pe Cristos, nu trebuie să o facă numai cu gura, ci trebuie să Îl imite pe Cristos prin câte o faptă de slujire făcută la vremea ei. Să ne ajute Dumnezeu!

Despre un alt fel de “informare”

M-am gândit mai demult să lansez un mic apel către cei care predică, să se informeze ceva mai bine atunci când folosesc o ilustraţie în predică sau atunci când exemplifică anumite idei prin viaţa unor personaje sau evenimente istorice.

Mi s-a întâmplat şi mie în primul an de studenţie. Într-o predică, fiind într-o bisericuţă la ţară, am vorbit într-o ilustraţie despre modul în care se prelucrează aurul. Toate bune - ideea contează, nu, vorba lui Bultmann - numai că în sală era şi un frate care lucrase ceva ani în domeniu şi care a venit la mine după predică să îmi spună să nu mai folosesc ilustraţia respectivă, pentru că nu este corectă.

Dumincă l-am auzit pe predicator vorbind cam cinci minute despre Oscar Schindler. Toate bune, numai că în varianta sa Schindler “s-a sinucis pentru că nu a mai putut salva încă 7 evrei.” Schindler a murit în Germania, în spital, având probleme cu inima.

În urmă cu câteva săptămâni, un alt predicator, vorbind din 1 Corinteni 11, întreabă: “Cine ne învredniceşte să stăm la Masa Domnului? Oare numai Cristos?” Bineînţeles că răspunsul lui a fost că nu numai Cristos ne învredniceşte. Sigur că soţia mea s-a uitat uimită la mine - suntem baptişti - iar eu a trebuit să o liniştesc şi să mă apuc de lucru în timpul predicii, ca să îi explic fratelui la sfârşit că se înşală, că numai Cristos ne învredniceşte (Solus Cristus!). Problema este că predicatorul şi-a construit predica pe această idee, încercând să ne demonstreze că sunt trei faze ale mântuirii (sic!): 1.Învrednicirea prin har; 2.Învrednicirea prin fapte; şi 3. Mântuirea definitivă, când va veni Cristos.

Un alt predicator încerca să convingă biserica, pe baza textului din 2 Împăraţi 23:22, că evreii nu mai prăznuiseră Paştele de pe vremea judecătorilor şi până pe vremea lui Iosia, făcând calcule să vedem cam câţi ani nu au prăznuit evreii Paştele. Aducându-mi aminte de Ezechia, şi ştiind că acesta a trăit cam cu un veac înaintea lui Iosia, am căutat repede în Biblia mea, până am ajuns la 2 Cronici 30, unde putem observa că evreii au mai prăznuit Paştele şi cu un veac înaintea lui Iosia. Era acolo, în textul din Împăraţi, un element mic textual, şi anume “Paşte ca acestea…”. Adică textul nu spune nicidecum că evreii nu au mai prăznuit Paştele de pe vremea judecătorilor, ci că de atunci nu au mai avut o sărbătoare ca aceasta.

Morala pentru mireni: luaţi-vă Biblia cu voi la biserică!

Morala pentru predicatori: dacă nu sunteţi absolut convinşi de o informaţie, keep searching!

Democraţie şi persecuţie

În urmă cu aproape o lună l-am auzit pentru prima oară predicând şi vorbind despre lucrarea pe care o face pe pastorul Petru Dugulescu. Îl mai auzisem până atunci vorbind la radio, mai citisem câte ceva despre el şi cunoşteam despre prietenia lui cu poetul Ioan Alexandru, ceea ce era o recomandare suficientă pentru mine. În urmă cu vreo două săptămâni însă am pus mâna pe ultima sa carte, Democraţie şi persecuţie, pe care am citit-o pe nerăsuflate.

Iată aici recomandarea pe care i-o face Vasile Boari, prof. univ. la Facultatea de Ştiinţe Politice, UBB Cluj, în Prefaţa cărţii:

„Marele atu al pastorului Dugulescu… este că a trăit în ambele împărăţii: atât în Împărăţia lui Dumnezeu cât şi în cea a Cezarului astfel că ne vorbeşte în cunoştinţă de cauză, ca unul care a trecut prin nenumărate situaţii şi încercări, care a simţit pe propria-i piele persecuţia, atât sub fostul regim, cât şi sub cele care l-au succedat.”

Petru Dugulescu însuşi scrie despre cartea sa că „este doar o mărturisire sinceră şi personală a experienţelor mele cu Dumnezeu pe parcursul celor optsprezece ani câţi au trecut de la Revoluţie.”

Iar despre autor, că „… aceste rânduri nu le-a scris un om perfect, ci unul care în timpul anilor de slujire a făcut multe greşeli, dar care Îl iubeşte pe Dumnezeu cu toată inima.”

Sigur că titlul cărţii pare pentru mulţi a conţine un oximoron. Cum poţi să vorbeşti despre democraţie şi despre persecuţie în acelaşi timp? Oare nu toţi sunt egali, nu au toţi libertate de exprimare a ideilor, a convingerilor religioase sau de orice fel în democraţie?

Petru Dugulescu recunoaşte, în epilogul cărţii, că s-a înşelat crezând că în democraţie persecuţia nu este posibilă. (Dar, despre democraţie sau despre „a face democraţia să funcţioneze” sunt multe de spus, asa ca… poate într-o altă postare.)

Pe parcursul întregii cărţi autorul face referire, cu exemple concrete, la forme de persecuţie în democraţia românească (sic! un alt oximoron!?):

-cazuri ca cel de la Niculiţel şi Ruginoasa, situaţii clare de încălcare a drepturilor de liberă circulaţie a ideilor, a drepturilor omului şi a libertăţilor religioase;

-împotrivirile din partea colegilor din Parlamentul României vizavi de anumite proiecte ce aveau miez sau conotaţii religioase;

-împotrivirile din partea unei BOR tot mai dornică înspre a se afirma ca Biserică Naţională. Aici autorul face un comentariu interesant: „Am înţeles atunci într-un mod foarte clar că nu păcatul este cea mai mare piedică a oamenilor spre mântuire, ci religia” (p.300), spunând despre Ioan Alexandru, colegul şi prietenul său, că avea o singură „vină” în ochii ierarhilor BOR: „prea lua Biblia în serios”;

-persecuţiile din partea unei prese româneşti tot mai specializată în căutarea senzaţionalului şi a scandalului

Petru Dugulescu mai face referire, în ultimul capitol, pentru a justifica titlul cărţii, la forme de persecuţie în democraţia americană.

Dar, poate cel mai important fapt pentru mine este acela că autorul mai face referire la o formă de persecuţie, din păcate poate cea mai tragică, şi anume persecuţia din partea fraţilor. „Opinia publică din România, spune Dugulescu, este scârbită de modul cum politicienii folosesc aceste dosare pentru şantaj şi pentru discreditare. Mă gândeam că între noi nu va fi aşa” (p. 302).

Din păcate, şi de data aceasta, Petru Dugulescu s-a înşelat.

Rugăciune

“Doamne, dă-ne putere să ne ajutăm unii pe alţii!

Ajută-ne să ne bucurăm de viaţă şi de tot ce ai creat Tu!

(Fineas, 5 ani şi jumătate)

Pruncie

Am găsit în urmă cu ceva vreme o poezie de Vasile Voiculescu, pe care mi-am notat-o, fiind impresionat. Fac din ea o rugăciune pentru toţi cei care nu ne simţim prea jigniţi să ne considerăm “prunci”… în credinţă.

Nu lepăda pruncia credinţei mele, care

Chiar numele-Ţi scâlcie când cere gângurind

Cum singură nu poate să meargă în picioare,

Târâş porneşte, vezi-o, de-a buşilea, plângând.

Întinde dreapta, Doamne, şi-acum, cât e plăpândă,

Ridic-o-n umblet, pune tărie-n paşii ei,

Ferită de cădere în cursele la pândă,

S-ajungă sus la Tine, şi pe genunchi s-o iei.

De ce “simplu”

M-am gândit, în contextul prezenţei în blogosferă a atâtor “rotunzi” şi “pătrăţoşi”, să îmi numesc blogul “colţurosu” şi aceasta deoarece, spre deosebire de rotunzi şi de pătrăţoşi, eu am mult mai multe colţuri ce trebuie a fi ajustate până să prind o formă ceva mai concretă, ca a lor. Însă, ca sa nu fie plină blogosfera de imagini geometrice, mă mulţumesc ca blogul să poarte numele cu care mulţi dintre prieteni si amici mă cunosc.

Legată mai mult de o semantică proprie pe care o ofer cuvâtului “colţuros” apare si ideea de “simplu”, asa cum o înţeleg din cartea Psalmilor si a Proverbelor. Am făcut aşadar un joc de cuvinte între englezescul “simple”, care apare în versiunea NIV, şi românescul “simplu”, deşi termenul din originalul ebraic apare tradus diferit în unele versiuni româneşti: “neştiutor” în versiunea Cornilescu şi “nesăbuit” în NTR: “Mărturia Domnului este adevărată şi dă înţelepciune celui neştiutor” (Ps. 19:7).

Am observat că în Vechiul Testament cel simplu, cel nesăbuit, cel neştiutor este tânărul care are nevoie de călăuzire si de ajutorul lui Dumnezeu, şi care le caută. Psalmul 116:6 completează tabloul acestui tânăr cu nişte cuvinte pline de speranţă pentru unul “simplu” ca mine, şi anume că “Domnul păzeşte pe cei nesăbuiţi; când am fost smerit, El m-a izbăvit” (NTR, www.bibleserver.com).

Soţia mi-a citit chiar astăzi un paragraf din cartea lui John Ortberg, Dacă vrei să umbli pe apă, trebuie să cobori din barcă, Majesty Press, Arad, 2004, un text în care mă identific şi care exprimă foarte bine ceea ce sunt, dar şi ceea ce doresc, cel puţin pentru acest nou an:

“… ştiu că dacă mă gândesc serios la cât de departe sunt de ceea ce aş fi putut deveni, îmi vine să îmi smulg părul din cap. Dar mai ştiu că vreau ca viaţa mea să ajungă cât mai aproape de viaţa pe care mi-a pregătit-o Dumnezeu. Ştiu că aceasta e singura mea şansă şi ştiu că vreau să micşorez cât pot prăpastia dintre ce voi fi şi ce aş fi putut să fiu. Ştiu că atâta timp cât trăiesc nu este prea târziu - pentru că am ziua de azi. Ştiu că vreau să Îi cer lui Dumnezeu porunci, nu garanţii, pentru că atunci când Dumnezeu porunceşte, El dă şi puterea necesară. Şi ştiu că într-o zi voi vedea că a meritat.”