Faces of War
20 mai 2008
11 mai 2008
9 mai în România
Citeam pe situl ziarului german Deutsche Welle un articol românesc care scoate în evidenţă o idee care mi-a reţinut atenţia, şi anume că ziua de 9 mai în România este într-o discretă concurenţă simbolică între Ziua Europei (9 mai 1950) şi Ziua Independenţei (9 mai 1877).
Autorul articolului susţine “că ziua Europei îşi dispută întâietatea simbolică cu ziua Independenţei”.
“La 9 mai 1877, Mihail Kogălniceanu supunea aprobării forului legislativ proclamaţia de independenţă, iar a doua zi, în 10 mai 1877, hotărîrea Camerelor Legiuitoare era promulgată de domnitorul Carol, pentru ca în 11 mai, Guvernul să anuleze tributul catre Turcia, punînd suma la dispoziţia Ministerului de Război.”
Tot la 9 mai, dar la 1950, se puneau bazele Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, parte din procesul constituirii Uniunii Europene de mai târziu.
“Îngemănarea fraternă a celor două date nu exclude cu totul o firească rivalitate. E o chestiune de accent. Pe ce va pune în viitor accentul statul român? Pe aparteneţa sa europeană, sau pe identitatea sa istorică? Pînă acum problema nu s-a pus în mod manifest, întrucît era prea devreme, dar s-ar putea pune în viitor.
În ţările vestice, la nivelul opiniei populare, simbolurile europene tind să pălească. Imnul Europei a fost lăsat deoparte, iar proiectul de Constituţie a fost înlocuit cu un Tratat simplificat. Iar Franţa, una din principalele promotoare ale Europei unite, se îndreaptă către o politică cu accente naţionale mai apăsate.”
Eu cred că va trebui căutat un echilibru, care acum este destul de precar, balanţa atârnând când într-o parte, când într-alta, în funcţie de exponenţii ideilor, unii prea naţionalişti, cu mintea plină de scenarii mitico-istorice, iar alţii, lipsiţi de orice memorie vizavi de istoria şi identitatea lor naţională.
Surse: www.dw-world.de
Ziua Victoriei împotriva Victoriei
Semnalez un articol foarte bun, al lui Traian Ungureanu, la http://www.revista22.ro/html/index.php?art=1722&nr=2005-05-12
Adversus memoriam
La Berlin şi în alte oraşe germane au avut loc întâlniri prin care s-a comemorat odioasa acţiune a regimului nazist, din 10 mai 1933, de a arde cărţi considerate infame de către regim. Evenimentul a fost organizat de către Universitate Humboldt, Berlin, Institutul Cervantes, Spania, şi Partidul Democrat German.
Printre cărţile care au fost arse pe data de 10 mai 1933 se aflau cărţi ale lui Berthold Brecht, Franz Kafka, Sigmund Freud, Max Brod, John Dos Passos, Theodore Dreiser, Friedrich Engels, Ernest Hemingway, Erich Kastner, Paul Klee, Vladimir Lenin, Jack London, Heinrich Mann, Thomas Mann, Karl Marx, Erich Maria Remarque, H G Wells, Stefan Zweig si multi altii.
Motivul arderii cărţilor pentru a distruge memoria apare la mai mulţi autori: în Don Quijote al lui Cervantes exista o scena in care sunt arse o mare parte din cartile care l-au transformat pe ruinatul nobil in Cavalerul Tristei Figuri; în 451 Fahrenheit, capodopera lui Ray Bradbury, cartile din intreaga
lume sunt cautate si arse de echipe speciale de pompieri, care de data aceasta nu sting flacarile, ci le aprind, pentru a distruge memoria umanitatii. Bradbury avea sa declare mai tarziu ca scrisese cartea inspirat de arderea cartilor de catre nazisti, 451 de grade Fahrenheit fiind temperatura la care arde hartia; în 1984 al lui G. Orwell sala numită în mod eufemistic “sala memoriei” este folosită pentru a arde orice carte sau text care nu place regimului, menţionându-se “totala distrugere a cărţilor publicate până la 1960.”
La 10 mai 1933, peste 20.000 de cărţi sunt arse în Piaţa Operei din Berlin, cărţi ale unor scriitori consideraţi “decadenţi”, fie din pricină că erau evrei, fie deoarece s-au împotrivit ideilor naziste. Ironic, această acţiune are loc în cadrul unei manifestări studenţeşti. O mare parte din scriitorii vizaţi aleseseră deja sau vor alege exilul.
În momentul în care a ajuns la Londra, Sigmund Freud a fost intervievat vizavi de această acţiune, omul de ştiinţă replicând, citândul pe Heinrich Heine care spusese cu ani în urmă (1821, în piesa Almansor) că “după arderea cărţilor, urmează cea a oamenilor.”
Pentru o listă a cărţilor sau a acţiunilor întreprinse pentru a arde cărţi, accesaţi http://en.wikipedia.org/wiki/Book_burning.
surse: www.dw-world.de, www.romania-israel.com; www.wikipedia.org
Ziua Victoriei în Europa
Când ar trebui celebrată Ziua Victoriei în Europa? Care este data încheierii Celui De-al Doilea Război Mondial, data capitulării necondiţionate a Germaniei naziste în faţa trupelor aliate? De mic copil am ştiut că aceasta este data de 9 mai 1945. Însă, căutând în ziarele belgiene din 9 mai informaţii despre celebrarea Zilei Victoriei şi aşteptându-mă să le găsesc abundând în informaţie, am rămas dezamăgit; nu am găsit nimic. M-am gândit că poate mă lasă memoria şi am lăsat lucrurile aşa.
Ieri însă am luat parte la o paradă frumoasă pe străzile orăşelui Turnhout, o paradă cu vehicule din al Doilea Război Mondial, foarte bine întreţinute şi, astfel, mi-a revenit în minte întrebarea: Când se celebrează Ziua Victoriei în Europa (Victory in Europe Day, VE Day)?
Am căutat puţin prin resursele pe care le am la dispoziţie acasă, şi am reuşit să mă lămuresc puţin.
Se pare că Europa Occidentală a sărbătorit întotdeauna Ziua Victoriei în Europa pe data de 8 mai, deoarece aceasta este data la care Aliaţii au acceptat capitularea necondiţionată a trupelor Germaniei naziste şi sfârşitul Celui de-al Treilea Reich al lui Adolf Hitler.
Pe 30 Aprilie, în timpul Bătăliei pentru Berlin, Hitler îşi lua viaţa într-un buncăr, prin urmare, capitularea a fost autorizată de cel care i-a luat locul, şi anume amiralul Karl Donitz.
Actul capitulării necondiţionate a fost semnat pe 7 mai la Reims, în Franţa, şi pe 8 mai în Berlin, Germania. Rusia însă şi statele din fostul bloc sovietic nu au recunoscut data de 8 mai ca dată a capitulării, ci data de 9 mai, dată pe care şi eu o cunoşteam de când eram copil şi citeam manualele de istorie ale surorilor mele, mai mari.
Aşadar, când s-a încheiat Al Doilea Război Mondial? Lucrul de care e sigură toată lumea e UNDE s-a încheiat Al Doilea Război Mondial, şi anume la Karlshorst, o suburbie din estul Berlinului. Astăzi, locul acela este un muzeu germano-sovietic, singurul loc din lume în care foşti inamici de război şi-au dat mână să comemoreze împreună. Încăperea în care a fost semnat tratatul este conservată în cele mai mici detalii. În orice caz, clădirea aceasta a fost printre puţinele care au rezistat bombardării Berlinului, acesta fiind, de altfel, şi motivul pentru care capitularea a fost semnată acolo.
Curatorul Muzeului Germano-Rus de la Karlshorst, Peter Jahn, spune că ceea ce este cert e că războiul s-a încheiat pe data de 8 mai, 1945, la ora 23:01, dată şi oră atestate pe documentul capitulării. Însă, în realitate, spune Peter Jahn, delegaţia germană nici nu intrase încă în sală la ora 23:01. “Ratificarea tratatului, spune acesta, a fost de fapt amânată cu 75 de minute”, ceea ce înseamnă deja data de 9 mai. “Au fost motive tehnice pentru această amânare”, spune Jahn.
Se pare că textul rus al capitulării a fost trimis incomplet la Berlin şi îi lipsea câteva propoziţii. Nemţii au aşteptat mai bine de o oră până ce s-a primit textul complet, şi în cele din urmă, după miezul nopţii, delegaţia condusă de Feldmareşalul Wilhelm Keitel a intrat în încăpere şi a semnat actul capitulării.
Bildunterschrift: Großansicht des Bildes mit der Bildunterschrift: German Colonel General Jodl signs the surrender treaty at Reims on May 7, 1945
Imediat după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, şi pe durată Războiului Rece, s-a dus o altă luptă, de data aceasta asupra perspectivei istorice. În conştiinţa occidentală, Germania a capitulat la Reims, pe 7 mai, însă cu un efect formal în ajunul zilei de 9 Mai, după orele 00:00. Ceea ce s-a petrecut la Karlshorst a fost perceput de către Europa Occidentală mai mult ca o mişcare de propagandă din partea lui Stalin. Din perspectiva ruşilor, pe de altă parte, capitularea de la Reims a fost doar o parte din întregul protocol.
La ora 00:20, pe 9 Mai, delegaţia germană părăsea sala din Karlshorst, după semnarea capitulării. “Abia atunci s-a încheiat capitularea”, spune Jahn. Ofiţerii germani au comandat trupelor să predea armele, iar Stalin a comunicat cetăţenilor Rusiei în dimineaţa de 9 Mai că războiul s-a încheiat.
Începând cu acea data, Rusia a comemorat sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial pe data de 9 Mai, ceea ce este probabil cel mai corect din punct de vedere cronologic şi istoric.
Surse: http://www.dw-world.de; Enciclopedia Britannica, www.wikipedia.org
6 mai 2008
Viaţa de zi cu zi din Comunism, la cinematecă
Iată o serie de documentare pe care nu aş fi dorit să o ratez, deoarece cred că ar sluji foarte bine împrospătării memoriei unora şi ar putea împiedica pierderea memoriei altora:
O noua serie de documentare, care trateaza manifestarile comunismului si postcomunismului in lume, vor fi proiectate la Cinemateca Astra Film din Sibiu, de pe 8 mai, informeaza NewsIn.
Dupa seria de documentare care au avut in centrul atentiei femeia, Cinemateca Astra Film continua cu a doua serie de filme pe anul 2008, care trateaza problema comunismului si postcomunismului.
Primul documentar din aceasta serie este filmul regizorului polonez Miciej Drygas, “One Day In People Poland” (”O zi in Republica Populara Polona”).
O zi in Republica Populara Polona este povestea unei zile ca oricare alta din viata unor oameni obisnuiti, din Polonia comunista. Dupa trei ani de cercetari prin materialele de arhiva din perioada comunista, autorul s-a oprit asupra zilei de 27 octombrie 1962, o zi obisnuita, fara vreun eveniment iesit din comun. Totusi, fiecare fragment dezvaluie aspecte memorabile despre absurditatile acelor vremuri. Montajul combina filmari de arhiva cu scrisori si documente oficiale.
Dupa programul din anul Capitalei Culturale Europene, Cinemateca Astra Flm reia vizionarile in 2008, propunand publicului intalniri saptaminale cu cele mai interesante filme documentare din ultimele doua decenii, multe dintre ele premiate la festivaluri internationale de gen. In 2008, filmele Cinematecii Astra Film sunt grupate tematic, iar de pe 8 mai vor fi proiectate documentare despre comunism si postcomunism.
Viata de zi cu zi din perioada comunista, lagarele de concentrare si masacrele comunistilor, situatii absurde ale tranzitiei in tarile ex-comuniste, migratia si mentalitatea oamenilor care au trait sub comunism, sunt cateva din subiectele care vor fi abordate in filmele ce vor rula in urmatoarele saptamani la Cinemateca Astra.
Sursa: 9 AM
2 februarie 2008
Puţin şi despre uriaşi
Într-o vreme ca aceasta, în care pretindem ca “adevărul” să se strige de pe acoperişul caselor, în care credem că istoria şi cei care au făcut-o sunt atât de uşor de judecat, oricum şi de către orişicine, mi-a revenit în minte un gând pe care l-am avut mai demult: “ce s-ar fi întâmplat cu credinţa mea dacă nu aş fi cunoscut şi oameni drepţi, dacă nu aş fi cunoscut şi uriaşi, nu numai pitici? Sau dacă nu L-aş fi cunoscut pe Cel Drept?”
Uitându-mă în jur şi văzând cât de uşor judecăm istoria şi pe cei care au făcut-o îmi aduc aminte că Cel Drept a spus într-o situaţie, una de deconspirare, una foarte delicată în contextul tradiţiei lui Israel - sau cel puţin acolo o aşază Sfântul Evanghelist Ioan - că “Voi judecaţi după înfăţişare; eu nu judec pe nimeni” (Ioan 8:15). Însă, înainte cu un capitol - fără a se contrazice - Mântuitorul le oferă răspuns şi celor care cred că nu au nimic de-a face cu istoria: “Nu judecaţi după înfăţişare, ci judecaţi după dreptate” (Ioan 7:24). De fapt, termenul tradus cu “înfăţişare” este grecescul sarx, “carne, trup”, de unde am putea traduce acest verset şi cu: “Voi judecaţi după standarde omeneşti/în felul oamenilor”. Mântuitorul nu zice că n-ar trebui să judecăm, ci că nu ar trebui să judecăm cum judecă oamenii.
Aici îmi aduc aminte de ce a scris Petrică Dugulescu în cartea Democraţie şi Persecuţie, “…mi-am unit glasul cu al celor care au spus că slujitorii cultelor care se fac vinovaţi de această colaborare să fie deconspiraţi şi să se pocăiască. Mă aşteptam însă ca atunci când acest lucru se va întâmpla, să o facem nu ca acei din lume pe care noi îi numim ‘fiii întunericului’, ci în duhul adevărului şi al dragostei lui Isus Hristos (sublinirea îmi aparţine).”
Sigur că ar fi necesară o discuţie şi la un nivel mai academic (ceea ce sper că se va întâmpla pe Agora Christi), despre ce înseamnă studiul istoriei, cum să scrii istorie sine ira et studio (”fără ură şi fără părtinire”, de la Tacitus citire), despre faptul că istoria nu înseamnă doar enumerarea unor date, ci şi semnificaţia lor, exegeza lor, că ai nevoie de anumite instrumente de lucru. Adică, dacă nu “îndrepţi freza cu picamerul”, vorba unui coleg de blog, dacă nu te bagi în atelierul celuilalt dacă nu ţine de meseria ta, m-aş aştepta totuşi ca şi istoria să fie respectată şi să fie scrisă de istorici, chiar dacă este făcută de oameni mai mult sau mai puţin normali, mai pigmei sau mai uriaşi.
Aşadar, puţin şi despre uriaşi. Da, am cunoscut şi uscături prin Pădure, dar am văzut şi stejari falnici. Am citit nu demult într-o carte, o carte subţire şi oarecum obscura, dar scrisă frumos, Ce este un evreu? câteva cuvinte în care m-am regăsit vizavi de această, hai să nu o numim isterie, deşi eu unul sunt tentat să o numesc aşa, legată de deconspirări şi dosare. Cred că dacă vrem să discutăm despre memorie, acesta e un lucru la care evreii se pricep destul de bine. Iată textul:
Într-o bună zi, sătul să tot aud că în timpul celui de-al Doilea Război Mondial nu au existat decât ticăloşi şi monştri, şi îngrijorat, cum fuseseră şi cei ce compuseseră Biblia, că această imagine a omenirii atât de lipsită de speranţă m-ar putea deznădăjdui pentru totdeauna, am plecat în căutarea celor drepţi. Această căutare mi-a prilejuit una dintre cele mai frumoase întâlniri pe care mi-a fost dat să le trăiesc…
Vă mărturisesc, dragii mei, că am fost cât pe ce să mă dau bătut.
Şi totuşi, vechiul îndemn: “Urmăreşte dreptatea, şi numai dreptatea!” mi-a venit iar în minte şi m-a împins să intru într-o curte pătrată, tare dărăpănată. O micuţă capelă văruită a Sfintei Fecioare, cum vezi adesea în Polonia, era lipită de calcanul cenuşiu al unui imobil. Aici locuia Irena Sendler, primul drept de pe lista mea.
Am găsit-o la etajul doi - locuia în trei odăiţe de patru metri pătraţi fiecare. Când am întâlnit-o, avea 84 de ani. În ciuda zbârciturilor vârstei, faţa ei rotundă, cu trăsături puternice, păstra o expresie de o uimitoare prospeţime.
Se deplasa cu ajutorul unui cadru, dar surâdea mijindu-şi poznaş ochii, ca o fetiţă.
- Să întinzi mâna cuiva în nevoie? m-a întrebat ea. Păi… e normal!
Cu complicitatea prietenilor săi, ea salvase 2500 copii evrei. Se ocupase de ei încă dinainte de război. A continuat să-i ferească, pe ascuns, de nazişti. Asistentă socială, fusese una din rarele persoane autorizate de nemţi să intre în ghetou. A profitat de această permisiune pentru a organiza plecarea clandestină a acestor copii hărăziţi morţii.
Acea femeie dreaptă salvase vieţi de copii şi, mulţi ani mai târziu, ea mă salva pe mine de la deznădejdea de a aparţine unei omeniri obsedate de ură şi distrugere.
Istoria este făcută de cei pitici şi de cei uriaşi, de cei ticăloşi şi de cei drepţi. Mi se pare însă că răsfoim prea mult, ca nişte masochişti, până ajung să fie soioase, fără să ne doară şi fără niciun discernământ, paginile despre pitici şi ticăloşii, lăsând nedezlipite paginile care ne vorbesc despre cei drepţi.
14 ianuarie 2008
J’accuse (13 ianuarie 1898)
Auzisem despre Emile Zola încă din liceu.
Mai târziu, pe când eram, dacă nu mă înşel, în anul III de facultate, am citit în revista Magazin Istoric câteva articole care îl prezentau pe Zola şi reacţia acestuia faţă de mascarada numită Afacerea Dreyfus, celebrul proces (1894) în urma căruia căpitanul evreu francez Alfred Dreyfus fusese acuzat pe nedrept de trădare şi degradat în mod public.
Emile Zola a publicat în 1898, tocmai pe 13 ianuarie o scrisoare deschisă în ziarul L’Aurore, scrisoare în care critică autorităţile franceze pentru rolul jucat în această mascaradă şi în care îl apără pe A. Dreyfus. Scrisoarea a stârnit puternice reacţii ostile şi chiar ameninţări la adresa sa.
Ceea ce cred că merită reţinut este faptul că într-o perioadă în care opinia publică din Franţa cerea nu doar capul lui Dreyus, ci al tuturor evreilor, acest om de cultură, o persoană publică, a avut tăria de caracter să renunţe la liniştea şi la siguranţă sa şi să strige: J’acusse!
Apropos, a mai fost o persoană pe care Afacerea Dreyfus nu a lăsat-o rece, un tânăr avocat pe nume Theodor Hertzl. Probabil că unii dintre voi ştiţi că acest tânăr a devenit fondatorul Sionismului, ca curent politic. A spus ceva mai târziu că Afacerea Dreyfus a fost cea care a făcut un sionist din el.
13 ianuarie 2008
Despre memorie
“Dar pentru ca verbul să-şi poată regăsi forţa în lume, trebuie ca omul să nu-şi piardă memoria, sau să şi-o regăsească” (Marek Halter).
