You are currently browsing the monthly archive for decembrie 2008.
Anul 2009 va fi Anul International al Astronomiei. Se celebreaza, in acest fel, 400 de ani de la primele observatii astronomice facute de Galileo Galilei, cu ajutorul lunetei; 400 de ani de la un moment crucial care a schimbat istoria stiintei, si, poate, istoria lumii moderne. Pentru a comemora prima utilzare a unui telescop, Natiunile Unite au proclamat anul 2009, An International al Astronomiei.
“Cazul Galilei” a inceput cu o carte si cu cateva pamflete si se pare că nici acum nu este închis (vezi aici). Abia in 1992 sentinta de condamnare pentru erezie a fost ridicata de Vatican, iar faptul ca papa Benedict al XVI-lea a laudat, nu demult, contributia lui Galileo Galilei la mai buna intelegere a Universului si a legilor naturii a ajuns in fluxul principal de stiri al tuturor agentiilor de presa.
Ar fi posibil ca renumitul astronom italian, care şi-a atras mânia Inchiziţiei, afirmând că Pământul se învârteşte în jurul Soarelui, să aibă dreptul la o statuie în grădinile Vaticanului. Un monument din marmura in marime naturala ar putea fi ridicat de Sfantul Scaun, anul viitor, ca omagiu adus de membrii Academiei Pontificale de Stiinte, a anuntat agentia Ansa, citata de Radio Romania Actualitati.
De abia în 1992, la sfârşitul unei anchete care a durat 13 ani, Papa Ioan Paul al II-lea a recunoscut ca Biserica s-a inselat.
Sursa: hotnews
În urma comentariilor (cel puţin cele de pe blogul meu) şi în întâmpinare unor posibile reacţii viitoare vizavi de publicarea în limba română a cărţii lui Steve Chalke, Mesajul pierdut al lui Isus (Scriptum, Oradea, 2007), încerc, în măsura în care timpul îmi va permite, să mă documentez vizavi de aspectele sau aspectul controversat al cărţii lui Chalke şi dezbaterile care au avut loc în urma publicării acestei lucrări în limba engleză.
Aşa cum spuneam la comentarii, nu citim şi nu recomandăm o carte pentru că suntem de acord cu toate ideile şi argumentele autorului. Se poate să nu fiu de acord cu unele dintre ideile enunţate de Chalke în cartea lui, dar cu toate acestea să consider cartea una bună, care merită citită. De fapt, ideea aceasta am enunţat-o şi în scurta recenzie a cărţii: “Până acolo (capitolul în care Chalke tratează doctrina ispăşirii penale), şi apoi în epilog, cartea are, aşa cum le spuneam celor cărora le-am recomandat-o, pe fiecare pagină câte un pasaj de pus în ramă”
Ca evanghelic, din ceea ce am citit în Scripturi şi din ceea ce am fost şi sunt învăţat în Biserică, nu pot să fiu de acord cu o respingere a doctrinei substituirii penale. Sunt însă curios să aflu modurile în care este aceasta nuanţată de către N.T.Wright şi alţii – şi în acelaşi timp doresc să aflu mai multe despre dezbaterea care a avut loc şi care a implicat nume importante ale lumii evanghelice, ca John Piper, J.I.Packer, N.T.Wright şi alţii. De asemenea, m-aş bucura, aşa cum spunea si Alin Cristea, parafrazat, să transformăm această ocazie într-o dezbatere şi nu într-o demonizare a altora.
Ca să aşezăm contextul discuţiei (pentru cei care nu sunt familiarizaţi cu el, ci poate numai cu cartea lui Chalke sau cu recenziile de un fel sau altul făcute acestei cărţi), iată aici o succintă prezentare a evenimentelor:
“În 2003 Chalke a scris, împreună cu Alan Mann, “The Lost Message of Jesus” (Zondervan), cartea provocând o controversă foarte puternică în cercurile creştine evanghelice. Cauza principală a dezbaterii o constituie respingerea, din partea lui Steve Chalke, a perspectivei teologice evanghelice convenţionale a ispăşirii, cunoscută drept doctrina substituirii penale. Ideile lui Chalke au prezentat o îndepărtare de la această doctrină, ceea ce a rezultat în foarte multe critici, precum şi susţinere, foarte multe articolo, postări pe bloguri şi cărţi fiind scrise de ambele părţi ale dezbaterii, poziţia lui Chalke fiind criticată dar şi susţinută de nume sonore ale lumii evanghelice. Controversa s-a materializat într-un simpozion organizat de Alianţa Evanghelică din Marea Britanie, în iulie 2005, pe marginea subiectului. Mai departe, lucrările simpozionului au fost adunate într-un volum intitulat The Atonement Debate. În acelaşi timp, un grup de trei teologi evanghelici conservatori i-au răspuns lui Chalke printr-o carte intitulată Pierced for our Transgressions – Rediscovering the Glory of Penal Substitution (Crossway Publishing, 2007), carte ce critică poziţia lui Chalke ca una inconsistentă cu unele dintre mărturisirile de credinţă evanghelice. Cartea este însă criticată destul de dur de episcopul de Durham, teologul N.T.Wright, care spune despre ea că “în ciuda recomadărilor din partea unor oameni importanţi, aceasta (i.e. Pierced for Our Transgression) este într-un mod adânc, profund si tulburător nebiblică” (vei răspunsul lui Wright aici). Cartea şi dezbaterea care a urmat au continuat să dividă creştinismul evanghelic, ducând la o polarizare tot mai mare între cele două tabere” (sursa: http://en.wikipedia.org/wiki/Steve_Chalke).
Urmeaza ca zilele acestea să lecturez articolul lui N.T.Wright, “The Cross and the Caricatures – a response to Robert Jenson, Jeffrey John, and a new volume entitled Pierced for Our Transgressions“. Am să încerc să revin cu ceea ce mai descopăr şi eu.
La începutul lunii decembrie, Tony Antony, autorul deja cunoscutei cărţi autobiografice “Îmblânzirea tigrului” (orig., Tony Anthony and Angela Little, Taming the Tiger, ned. Getemde Tijger) se va afla în provincia Antwerpen (Belgia) pentru a-şi depune mărturia personală. Întâlnirile vor avea loc în Turnhout (4 decembrie), în Brasschaat (5 dec), şi în Geel (15 dec). Pentru mai multe informaţii, pentru cei care sunteţi în apropierea vreuneia din locaţii, aici.
Volumul, care a primit titlul de Cartea Anului în 2005, din partea Christian Booksellers’ Convention, relatează mărturia personală a unui triplu campion mondial la Kung Fu. Autorul poate fi urmărit, prin paginile cărţii, din China până în Europa, în special în spaţiul mediteraneean, devenind o gardă de corp de elită şi ajungând să păzească pe unii dintre cei ma puternici oameni ai vremii. În urma uei tragedii personale, disciplina dusă la extremă cu care fusese învăţat, împreună cu filozofia care însoţea această disciplină au ajuns sa nu îi mai fie de niciun folos. A început să îşi folosească abilităţile pentru a obţine un stil de viaţă ilicit, distructiv atât pentru alţii, cât şi pentru el însuşi. În cele din urmă a ajuns sa fie încarcerat în Cipru, unde, în urma vizitei unui străin a fost introdus în realitatea prezenţei lui Isus Cristos şi a puterii Lui de a schimba vieţi. Prin urmare, acolo unde zidurile de piatră ale închisorii făceau din el un prizonier a ajuns să cunoască adevărata libertate. Însă acesta este doar începutul unei compexe si fascinante mărturii.
Mărturia lui Tony Anthony a putut fi ascultată pe viu în mai multe oraşe din România în noiembrie 2007, cartea lui apărând cu un an înainte la editura Scriptum, Oradea.
Iată şi o recenzie apărută în limba română:
“Aceasta istorisire plina de actiune, captivanta si adesea infioratoare, reprezinta povestea adevarata a lui Tony. Invecinandu-se uneori cu fantezia si fictiunea, desi reala in fiecare dintre afirmatiile ei, aceasta remarcabila carte este aproape de necrezut. Cu o perspectiva fascinanta asupra artelor martiale chineze, cu fiorul pe care-l da adrenalina in viata pe muchie de cutit a bodyguard-ului, ea povesteste tragedia personala care l-a transformat pe „un ucenic al iluminarii“ intr-un om violent, insetat de sange.
Tony ajunge in Inchisoarea Centrala notorie din Nicosia. Acolo, in adancurile unui iad zilnic, totul putea fi pierdut, daca nu l-ar fi vizitat un strain…”
Dacă sunteţi în apropiere de vreuna din locaţiile amintite, din provincia Antwerpen, vă recomand să participaţi la aceste întâlniri.
Nu poti fi mandru (sau rusinat) de o calitate pe care n-ai obtinut-o prin merit sau prin optiune. Nu te-a intrebat nimeni daca vrei sa te nasti roman si n-ai fost declarat roman de un juriu care ti-a evaluat, in prealabil, virtutile. Te-ai trezit roman, asa cum te-ai trezit barbat sau femeie, brunet sau blond, inalt sau scund. A spune, asadar, “sunt mandru ca sunt roman” e totuna cu a spune “sunt mandru ca am nasul carn”, sau “sunt mandru ca am ochi albastri”. Intrucat a fi roman nu e o alegere personala si nici un premiu acordat prin concurs, ci o determinare innascuta, nici mandria, nici jena, nici recunostiinta, nici insatisfactia n-au ce cauta aici.
Mai departe: nu poti fi mandru de a apartine unei categorii atat de largi, incat ea contine, inevitabil, elemente contradictorii. Nu poti spune “sunt mandru ca sunt om”. Exista oameni care justifica, eventual, mandria de a fi om, dar exista si cazaturi, ticalosi, rebuturi, care fac specia de ras. La fel, exista romani de a caror concetatenie poti fi flatat, si exista altii care ne strica firma. Poti fi mandru de Eminescu, dar nu poti fi mandru de Alexandru Draghici sau de Ramaru. In cel mai bun caz, ai putea fi deci indreptatit sa fii mandru ca esti om cumsecade (nu om in general), sau roman de isprava (nu roman in general), desi a fi “mandru” de o calitate proprie, chiar reala, e oricum un comportament discutabil. Pe de alta parte, e cu totul nedrept ca romanii nereusiti sa se simta mandri ca fac parte din aceeasi categorie cu romanii reusiti. E scandalos ca Mischie sa fie mandru ca e din neamul lui Stefan cel Mare. Daca romanii sunt P.P.Carp, Bratienii, Maniu, Elisabeta Rizea, Enescu si Brancusi, ma bucur sa fac parte din aceeasi comunitate cu ei. Dar daca romanii sunt Ionescu-Caion, Horia Sima, Emil Bobu, Aurelian Bondrea si altii ca ei, nu sunt prea incantat de vecinatate. Romanii de anvergura, romanii de buna calitate slujesc frecvent de paravan, sau de instanta legitimatoare pentru tot soiul de derbedei, grabiti sa-si asume merite cu care n-au nimic in comun. Unii se comporta ca si cum meciul castigat de o echipa romaneasca e o victorie personala, o isparava a muschilor proprii. Copiii care se disting la olimpiade, gimnastele, campionii, muzicienii, scriitorii care ajung la o notorietate transnationala sunt resimtiti ca alibiuri ale valorii proprii.
Chibitul e mandru de talentul celui din teren si ajunge sa se identifice cu el. Au castigat “ai nostri”, i-au batut “romanii nostri”, “suntem cei mai buni” sunt expresiile candide, dincolo de care se ascunde convingerea absurda ca cel care le profereaza e el insusi subiectul succesului. Nea Ghita il aplauda pe Ilie Nastase, ca pe un delegat al competentei proprii. Ilie nu e decat prelungirea pe teren a lui nea Ghita, instrumentul lui de lupta, mana lui dreapta. Romanul e cand Hagi, cand Nadia Comaneci, cand Tiriac, cand Brancusi, cand Mircea Eliade. Epuizat de atatea performante, el adoarme, in cele din urma, obosit, dar mandru. A invins pe toate fronturile. In dimineata urmatoare, lucrurile reintra, pentru o vreme, in normal: mici chiuluri si triserii cotidiene, stazi cu gropi, preturi mari, politicieni mincinosi etc. (“Treaba romaneasca…”) Intrebat, in particular, ce mai face, romanul raspunde cu obida: “Fac pe dracu! Nu vezi in ce hal suntem? Ce tara e asta?”. Dar intrebat de un reporter, in fata camerei de luat vederi, el se recompune, isi aduce aminte de stramosi si zice, fara sa clipeasca: “Sunt mandru ca sunt roman!”.
Cata vreme vom trai de pe urma meritelor altor romani, ale marilor romani, nu vom face din Romania o tara de care sa fim mandri. Fiecare roman ar trebui, dimpotriva, sa-si puna problema meritelor sale personale, a succeselor lui, a efortului lui. Mandria de a fi roman e ceva care trebuie luat nu ca punct de plecare, ci ca scop de atins. Altfel, in loc sa fie un combustibil energizant, ea va ramane ceea ce este de multa vreme: un drog si un somnifer.
Andrei Plesu, Mandria de a fi roman
