Şi pescuitul e o artă!

“Pavel… îşi cunoştea audienţa… El folosea mesaje diferite, în locuri de întâlnire diferite şi cu metode diferite de abordare, în funcţie de oamenii din oraş cărora li se adresa. Nu folosea aceeaşi metodologie pentru toţi. Când Pavel intra într-un nou oraş, făcea mai întâi o analiză contextuală. Odată ce înţelegea câte ceva despre cei cărora li se adresa, era destul de sigur pe el şi suficient de creativ pentru a folosi mai multe metode, mesaje şi chiar locuri de întâlnire. Apostolul Pavel ştia, bineînţeles, că evreii nu veneau de obicei la teatru, iar grecii nu veneau de obicei la sinagogă (s.n.), aşa că se ducea acolo unde se întâlneau oamenii la care voia să ajungă mesajul său.

Prin contrast, evanghelizarea din prea multe din bisericile noastre se aseamănă cu aducerea unui butoi duminica la biserică, umplerea lui cu apă şi apoi invitarea peştilor de a sări în butoi, ca noi să îi putem prinde. Dacă aţi fost vreodată la pescuit, atunci ştiţi că trebuie să mergeţi acolo unde sunt peştii şi trebuie să schimbaţi momeala pentru a prinde diferite tipuri de peşti…

Mentalitatea de tip ‘dacă vom construi lacul, ei vor veni să sară în el’ nu are de obicei succes! Strategiile folosite de Pavel în călătoriile lui misionare ne învaţă că biserica trebuie să meargă acolo unde sunt oamenii şi misiunea constă în principal în rezolvarea problemelor acestora, în numele lui Isus (s.n.).”

(Raymond Bakke, O perspectivă biblică asupra misiunii moderne, Adoramus, Iaşi 2006)

Sindromul liftului

Discutam aseară cu una din colegele mele de servici, o doamnă belgiană cam la 50 de ani, din denominaţia evanghelică (Belgische Evangelische Zending), de altfel, biserica pe care o frecventăm şi noi aici în Belgia.

Spunea doamna că nu îi plac deloc bisericile mari şi că nu crede că bisericile mari au suport biblic. I-am dat dreptate şi, printre altele, mi-am adus aminte imediat de ceva ce citisem chiar cu o zi înainte, în cartea lui Raymond Bakke, O perspectivă biblică asupra misiunii urbanei (apropo, titlul în engleză îmi place mai mult, A Biblical Word for an Urban World), despre ceea ce psihologii numesc “sindromul liftului”: “Cu cât mai mulţi oameni înghesuim într-un lift, cu atât mai puţin vor comunica între ei. Adevărul e că atunci când oamenii se strâng într-un oraş (am putea la fel de bine să spunem, într-o megabiserică, n.n.) şi locuiesc din ce în ce mai aproape unii de alţii, când umblă pe stradă, nu se observă reciproc.”