Dinamica învierii

Efeseni 1:17-21

Şi mă rog ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Cristos, Tatăl slavei, să vă dea un duh de înţelepciune şi descoperire în cunoaşterea Lui, luminând puterea de înţelegere a minţii voastre, ca să cunoaşteţi care este nădejdea la care v-a chemat, care este bogăţia slăvită a moştenirii Lui în sfinţi şi care este nemărginita mărime a puterii Lui pentru noi, cei ce credem, după lucrarea puterii tăriei Lui, pe care a desfăşurat-o atunci când L-a înviat pe Cristos din morţi şi L-a aşezat la dreapta Lui în locurile cereşti, deasupra tuturor conducătorilor, autorităţilor, puterilor, domniilor şi a oricărui nume dat, nu doar în acest veac, ci şi în cel viitor. El I-a pus totul sub picioare şi L-a făcut cap peste toate lucrurile, pentru Biserică, care este trupul Lui, plinătatea Celui Care umple totul în toţi (NTR).

Apostolul Pavel se roagă ca efesenii să poată întelege trei lucruri foarte importante:

Care este nadejdea chemarii lui Dumnezeu

Chemarea lui Dumnezeu ţine de începutul vieţii creştine. La ce ne-a chemat Dumnezeu? El ne-a chemat la o viaţă nouă, ne-a chemat să fim ai lui Cristos, să fim sfinţi, să alcătuim un singur trup, să suferim (“oricine doreşte să trăiască cu evlavie va fi prigonit”), ne-a chemat să slujim şi ne-a chemat la Împărăţie şi slavă. În alt loc, Pavel ţine să le aducă aminte efesenilor “să se poarte într-un chip vrednic de chemarea pe care au primit-o”.

Bogăţia slavei moştenirii lui Dumnezeu

Moştenirea lui Dumnezeu este sfârşitul ca telos, finalitatea, scopul şi sensul vieţii creştine, iar garanţia moştenirii noastre este Duhul Sfint, pe care ni l-a dat Dumnezeu. Moştenirea aceasta este una “nestricăcioasă şi neîntinată, care nu se poate veşteji, păstrată în ceruri pentru noi”. Pavel se roagă s-o putem “pricepe”, mai mult, să înţelegem “slava” ei, ba chiar “bogăţia slavei” ei.

Nemarginita marime a puterii Lui

Dacă chemarea ţine de începutul vieţii de credinţă, iar moştenirea, de finalitatea ei, atunci puterea lui Dumnezeu ţine de perioada cuprinsă între cele doua, ţine de prezent. Lucrul acesta mă face să înţeleg că numai puterea lui Dumnezeu poate împlini aşteptarea care ţine de chemarea Lui si numai ea mă poate duce în siguranţă la bogăţiile slavei moştenirii Lui, în ceruri.

Puterea aceasta îmi dă încredere pentru că a fost arătată în mod plenar în Înviere, eveniment care este fundamentul credinţei noastre.

A pricepe care este nădejdea chemării noastre nu poate sa ne determine, aşadar, decât la POCĂINŢĂ, recunoscând că prea puţin ne bazăm pe puterea lui Dumnezeu în împlinirea aşteptărilor legate de chemarea noastră.

A pricepe care este bogăţia slavei moştenirii lui Dumnezeu pentru noi trebuie să ne îndemne la ADORARE, deoarece Dumnezeu anticipează pentru noi, prin Duhul Sfânt, ce ne aşteaptă dincolo.

A pricepe care este nemărginita mărime a puterii lui Dumnezeu trebuie să ne îndemne la o REDEDICARE, la o ÎNCREDINŢARE în puterea Lui, pe baza promisiunii din Epistola lui Pavel către Efeseni 3:20, că prin această putere, prin care Dumnezeu lucrează în noi, El poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim.

Cu moartea pre moarte călcând

Citeam, parcă în cartea lui N. Steinhardt, Dăruind vei dobândi, despre un anume sfânt din veacurile mai trecute, despre care a rămas o traditie cum că în noaptea de Înviere acesta avea obiceiul să meargă în cimitir şi să strige cât îl ţineau puterile: “Cristos a înviat!”, iar cei din morminte îi răspundeau: “Adevărat că a înviat!” Nu doresc să discut despre autenticitatea acestei tradiţii, ci despre adevărul afirmaţiei Mântuitorului: Adevărat, adevărat vă spun că cel ce crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu, ba încă va face lucrări mai mari decât acestea, pentru că Eu Mă duc la Tatăl;şi orice veţi cere în Numele Meu, voi face, pentru ca Tatăl să fie proslăvit în Fiul. Dacă veţi cere ceva în Numele Meu, voi face (Ioan 14:12-14).

Bisericii îi lipseşte astăzi puterea, dinamica Învierii, a vieţii celei noi. Trăiesc, pentru o vreme în Belgia, într-o ţară care a fost odată majoritar catolică, o ţară în care Biserica a avut odată o mare putere şi o mare influenţă. Şi totuşi… astăzi bisericile sunt goale. Edificii extraordinare, arhitectonic vorbind, care au rămas numai nişte vestigii. Şi cu toate acestea, Mântuitorul a promis Bisericii puterea, propria Lui putere, prin care El este al nostru Christus Victor.

Uneori, fie în vremuri de prigoană, fie în vremuri de libertate, Biserica a dat semne de slăbiciune, i-a lipsit credinţa, i-a dispărut interesul, şi-a risipit chemarea; alteori, dimpotrivă, Biserica a avut o prea mare putere, cu care nu a ştiut ce să facă, fără să înţeleagă modul în care Cristos a primit şi Şi-a manifestat puterea (”… domnitorii neamurilor fac pe stăpânii cu ele. Între voi să nu fie aşa… Căci Fiul Omului n-a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi“). De prea multe ori creştinii nu au înţeles că cu Împărăţia lui Dumnezeu e ca şi cu sămânţa de muştar şi cu aluatul, că Dumnezeu îşi manifestă puterea nu în sensul veacului acestuia, şi că pe Mântuitorul nostru trebuie să Îl vedem şi să Îl imităm mai întâi în ipostaza de Serv Împărat şi apoi, la sfârşitul istoriei, în cea de Christus Victor. El ne-a spus foarte clar, că ucenicul nu poate fi şi nu trebuie să fie mai mare decât Învăţătorul.

În cartea Mesajul pierdut al lui Isus, autorul, Steve Chalke vorbeşte despre “scandalul stârnit de Isus”, atunci când în 1999 a fost ridicată în Piaţa Trafalgar din Londra statuia Ecce Homo, reprezentându-L pe Isus, cu mâinile legate la spate, cu o coroană de spini pe cap, o imagine care îi punea pe oameni în uimire, deoarece era atât de diferită de clasicile imagini triumfale ale lui Cristos. De ce era atât de mic şi de vulnerabil? se întrebau oamenii.

“Mielul cel junghiat, spune Chalke, simbolul slăbiciunii, stă în centrul tronului lui Dumnezeu, simbolul puterii. Acesta este cel mai mare paradox şi cel mai profund adevăr din univers. După cum se exprima John Stott: Puterea prin slăbiciune se află până şi în centrul misterului Dumnezeului Atotputernic.“

Apostolul Pavel ne sfătuieşte şi azi: Aşadar, fiţi imitatori ai lui Dumnezeu ca nişte copii preaiubiţi şi trăiţi în dragoste, aşa cum şi Cristos ne-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru noi, ca un dar cu miros plăcut şi ca o jertfă lui Dumnezeu (Efeseni 5:1-2).

Îmi amintesc dialogul dintre Dumnezeu şi Evan, în filmul Evan Almighty: Evan: “De ce m-ai ales pe mine? Dumnezeu: “Ai vrut să schimbi lumea. Şi eu vreau la fel. Oamenii vor să schimbe lumea, dar nu ştiu cum să înceapă. Ştii cum să schimbi lumea, fiule? Prin câte o faptă bună la vremea ei.”

Aplicând acest dialog creştinilor, dacă aceştia vor să schimbe lumea, dacă vor să Îl mărturisească cu adevărat pe Cristos, nu trebuie să o facă numai cu gura, ci trebuie să Îl imite pe Cristos prin câte o faptă de slujire făcută la vremea ei. Să ne ajute Dumnezeu!

Mesajul pierdut al lui Isus

Anul trecut a apărut în limba română cartea lui Steve Chalke şi Alan Mann, Mesajul pierdut al lui Isus (engl. Lost Message of Jesus, Zondervan, Grand Rapids, 2003), publicată de editura Scriptum, Oradea. Dorinţa de a o citi a fost sporită de faptul că auzisem ceva vag despre anumite controverse teologice vizavi de această carte, controverse ce vizau în special doctrina ispăşirii. Nu am descoperit însă această discuţie, obiectul controversei, decât în ultimul capitol al cărţii, “Un act, două scene”. Până acolo, şi apoi în epilog, cartea are, aşa cum le spuneam celor cărora le-am recomandat-o, pe fiecare pagină câte un pasaj de pus în ramă.

Pentru mine a contat, bineînţeles, faptul că această carte are o recenzie şi o recomandare din partea unui teolog de calibrul Episcopului de Durham, N.T.Wright. A mai contat, desigur, şi faptul că, aşa cum spune N.T.Wright, “cartea este înrădăcinată în erudiţie”, adică autorii citează specialişti în a-şi argumenta ideile referitoare la contextul în care a fost propovăduit mesajul lui Isus.

Cartea, aşa cum ar putea sugera pentru unii titlul, nu se înscrie în categoria acelor cărţi cu care ne-a obişnuit deja piaţa de carte, cărţi în genul Codul lui daVinci et Co, plus replicile, Codul Spart al lui daVinci et Co.

Cartea lui Steve Chalke şi Alan Mann, contribuţia principală fiind aceea a lui Steve Chalke, vorbeşte despre o recuperare a mesajului real, autentic, dar pierdut al lui Isus, mesaj care se găseşte nu îngropat sub oarece nisipuri, în oarece grote sau mănăstiri medievale, ci un mesaj pe care l-am îngropat sub propriile noastre prejudecăţi, sub propriile noastre aspiraţii, sub propriile noastre reflecţii asupra lumii şi a vieţii. Pierderea acestui mesaj a fost determinată de o presupusă cunoaştere a lui Isus, mulţi dintre creştini considerând că Îl au pe Isus “descifrat” şi “rezumat”, lucru ce a ajuns “să le inhibe capacitatea de a comunica mesajul neschimbat al lui Isus unei lumi aflate într-o continuă schimbare” (p. 17).

Chiar dacă pentru unii creştini nu mai este nimic nou de spus despre Isus, iar încercarea de a o face ar însemna negarea învăţăturii tradiţionale a Bisericii sau a autorităţii Bibliei, pentru a recupera mesajul pierdut al lui Isus, “fiecare nouă generaţie trebuie să se lupte din nou cu întrebarea: Cine este Isus şi care este mesajul pe care îl aduce El? Şi acest efort nu se datorează faptului că tratăm Scriptura cu uşurinţă sau că nu îi acordăm suficientă atenţie, ci tocmai faptului că o luăm atât de mult în serios. Credem că numai prin studierea continuă a acestui Isus pe care Îl găsim pe paginile Bibliei Îl putem descoperi pe Dumnezeu Însuşi. Aceasta nu este o căutare plină de aroganţă, nici una lipsită de o ancorare în istorie. Nu este nici măcar o nouă interpretare pentru o nouă epocă (sublinierile îmi aparţin). Este mai degrabă căutarea esenţială a fiecărui creştin care nu este gata să spună: ‘Felul în care Îl înţeleg eu pe Isus este unul complet.’ După cum scria teologul şi scriitorul devoţional din secolul al XV-lea, Thomas Kempis, în Imitation Cristi: ‘Cea mai de seamă năzuinţă a noastră să fie aceea de a medita la viaţa lui Isus Cristos’” (p. 17).

Autorii ajung la concluzia că pentru mulţi oameni “Biserica a devenit o experienţă seacă şi care nu le aduce nicio împlinire, care omite să abordeze întrebările şi preocupările profunde ale vieţii, darămite să răspundă la ele.” Ceva s-a pierdut din mesajul central, transformator de vieţi al lui Isus, mesaj care făcea ca Isus să fie aproape la propriu sufocat de mulţimile de oameni din toate categoriile care veneau însetate să Îl asculte. Sarcina fiecărei generaţii este, aşadar, aceea de a găsi mesajul lui Isus, de a-l deosebi de propriile noastre mesaje, de a nu-l citi prin ochelarii propriei noastre culturi şi tradiţii şi de a-l comunica într-un mod cât mai relevant. Autorii susţin că mesajul lui Isus, acel mesaj transformator de vieţi, acel mesaj radical şi revoluţionar pentru ascultătorii lui din secolul I poate fi rezumat astfel: Împărăţia, shalomul apropiat al lui Dumnezeu, este acum la dispoziţia tuturor prin Mine.

Prin urmare, autorii nu fac altceva decât să ne îndemne să urmăm o regulă de interpretare elementară: să-L punem pe Isus înapoi în contextul Lui original. Iar apoi, în loc să începem cu întrebarea: Ce înseamnă asta pentru mine astăzi? trebuie să ne punem în schimb întrebări cum ar fi: Ce credea Isus că este El? Ce înţelegeau primii Lui ascultători când El le vorbea? Cum era viaţa de toate zilele pentru Isus şi pentru cei care Îl întâlneau? De ce Matei, Marcu, Luca şi Ioan au descris mesajul Lui ca pe o “veste bună”? Numai efectuând munca grea a “contextualizării” lui Isus în cadrul Lui din secolul I şi punând întrebarea: Ce însemna acest lucru atunci? vom fi în măsură să rezolvăm în mod autentic problemele de “recontextualizare” contemporană şi să începem să descoperim ce înseamnă acum.

Iată o mostră (p. 69):

Un prieten m-a întrebat odată:

“Dacă Isus a fost pe jumătate revoluţionarul care pretinzi tu că a fost, cum de este acum reprezentat de una dintre instituţiile cele mai conservatoare şi care se preocupă cel mai mult de statut de pe întreaga planetă?”

Mi-a pus o întrebare bună, aşa că am încercat să îi dau un răspuns bun…

“… Chiar şi astăzi - am explicat eu - în multe părţi ale lumii, Biserica este dinamică, curajoasă, activă şi profetică.”

Prietenul meu a meditat o clipă la defensiva mea, a oftat gânditor, după care a răspuns ironic, cu un zâmbet prin care recunoştea adevărul afirmaţiei mele:

“Ei, probabil că există două tipuri de creştinism, însă nu ştiu cum, noi am rămas cuplaţi la varianta insipidă.”