Într-o vreme ca aceasta, în care pretindem ca “adevărul” să se strige de pe acoperişul caselor, în care credem că istoria şi cei care au făcut-o sunt atât de uşor de judecat, oricum şi de către orişicine, mi-a revenit în minte un gând pe care l-am avut mai demult: “ce s-ar fi întâmplat cu credinţa mea dacă nu aş fi cunoscut şi oameni drepţi, dacă nu aş fi cunoscut şi uriaşi, nu numai pitici? Sau dacă nu L-aş fi cunoscut pe Cel Drept?”
Uitându-mă în jur şi văzând cât de uşor judecăm istoria şi pe cei care au făcut-o îmi aduc aminte că Cel Drept a spus într-o situaţie, una de deconspirare, una foarte delicată în contextul tradiţiei lui Israel - sau cel puţin acolo o aşază Sfântul Evanghelist Ioan - că “Voi judecaţi după înfăţişare; eu nu judec pe nimeni” (Ioan 8:15). Însă, înainte cu un capitol - fără a se contrazice - Mântuitorul le oferă răspuns şi celor care cred că nu au nimic de-a face cu istoria: “Nu judecaţi după înfăţişare, ci judecaţi după dreptate” (Ioan 7:24). De fapt, termenul tradus cu “înfăţişare” este grecescul sarx, “carne, trup”, de unde am putea traduce acest verset şi cu: “Voi judecaţi după standarde omeneşti/în felul oamenilor”. Mântuitorul nu zice că n-ar trebui să judecăm, ci că nu ar trebui să judecăm cum judecă oamenii.
Aici îmi aduc aminte de ce a scris Petrică Dugulescu în cartea Democraţie şi Persecuţie, “…mi-am unit glasul cu al celor care au spus că slujitorii cultelor care se fac vinovaţi de această colaborare să fie deconspiraţi şi să se pocăiască. Mă aşteptam însă ca atunci când acest lucru se va întâmpla, să o facem nu ca acei din lume pe care noi îi numim ‘fiii întunericului’, ci în duhul adevărului şi al dragostei lui Isus Hristos (sublinirea îmi aparţine).”
Sigur că ar fi necesară o discuţie şi la un nivel mai academic (ceea ce sper că se va întâmpla pe Agora Christi), despre ce înseamnă studiul istoriei, cum să scrii istorie sine ira et studio (”fără ură şi fără părtinire”, de la Tacitus citire), despre faptul că istoria nu înseamnă doar enumerarea unor date, ci şi semnificaţia lor, exegeza lor, că ai nevoie de anumite instrumente de lucru. Adică, dacă nu “îndrepţi freza cu picamerul”, vorba unui coleg de blog, dacă nu te bagi în atelierul celuilalt dacă nu ţine de meseria ta, m-aş aştepta totuşi ca şi istoria să fie respectată şi să fie scrisă de istorici, chiar dacă este făcută de oameni mai mult sau mai puţin normali, mai pigmei sau mai uriaşi.
Aşadar, puţin şi despre uriaşi. Da, am cunoscut şi uscături prin Pădure, dar am văzut şi stejari falnici. Am citit nu demult într-o carte, o carte subţire şi oarecum obscura, dar scrisă frumos, Ce este un evreu? câteva cuvinte în care m-am regăsit vizavi de această, hai să nu o numim isterie, deşi eu unul sunt tentat să o numesc aşa, legată de deconspirări şi dosare. Cred că dacă vrem să discutăm despre memorie, acesta e un lucru la care evreii se pricep destul de bine. Iată textul:
Într-o bună zi, sătul să tot aud că în timpul celui de-al Doilea Război Mondial nu au existat decât ticăloşi şi monştri, şi îngrijorat, cum fuseseră şi cei ce compuseseră Biblia, că această imagine a omenirii atât de lipsită de speranţă m-ar putea deznădăjdui pentru totdeauna, am plecat în căutarea celor drepţi. Această căutare mi-a prilejuit una dintre cele mai frumoase întâlniri pe care mi-a fost dat să le trăiesc…
Vă mărturisesc, dragii mei, că am fost cât pe ce să mă dau bătut.
Şi totuşi, vechiul îndemn: “Urmăreşte dreptatea, şi numai dreptatea!” mi-a venit iar în minte şi m-a împins să intru într-o curte pătrată, tare dărăpănată. O micuţă capelă văruită a Sfintei Fecioare, cum vezi adesea în Polonia, era lipită de calcanul cenuşiu al unui imobil. Aici locuia Irena Sendler, primul drept de pe lista mea.
Am găsit-o la etajul doi - locuia în trei odăiţe de patru metri pătraţi fiecare. Când am întâlnit-o, avea 84 de ani. În ciuda zbârciturilor vârstei, faţa ei rotundă, cu trăsături puternice, păstra o expresie de o uimitoare prospeţime.
Se deplasa cu ajutorul unui cadru, dar surâdea mijindu-şi poznaş ochii, ca o fetiţă.
- Să întinzi mâna cuiva în nevoie? m-a întrebat ea. Păi… e normal!
Cu complicitatea prietenilor săi, ea salvase 2500 copii evrei. Se ocupase de ei încă dinainte de război. A continuat să-i ferească, pe ascuns, de nazişti. Asistentă socială, fusese una din rarele persoane autorizate de nemţi să intre în ghetou. A profitat de această permisiune pentru a organiza plecarea clandestină a acestor copii hărăziţi morţii.
Acea femeie dreaptă salvase vieţi de copii şi, mulţi ani mai târziu, ea mă salva pe mine de la deznădejdea de a aparţine unei omeniri obsedate de ură şi distrugere.
Istoria este făcută de cei pitici şi de cei uriaşi, de cei ticăloşi şi de cei drepţi. Mi se pare însă că răsfoim prea mult, ca nişte masochişti, până ajung să fie soioase, fără să ne doară şi fără niciun discernământ, paginile despre pitici şi ticăloşii, lăsând nedezlipite paginile care ne vorbesc despre cei drepţi.
