Am găsit în urmă cu ceva vreme o poezie de Vasile Voiculescu, pe care mi-am notat-o, fiind impresionat. Fac din ea o rugăciune pentru toţi cei care nu ne simţim prea jigniţi să ne considerăm “prunci”… în credinţă.

Nu lepăda pruncia credinţei mele, care

Chiar numele-Ţi scâlcie când cere gângurind

Cum singură nu poate să meargă în picioare,

Târâş porneşte, vezi-o, de-a buşilea, plângând.

Întinde dreapta, Doamne, şi-acum, cât e plăpândă,

Ridic-o-n umblet, pune tărie-n paşii ei,

Ferită de cădere în cursele la pândă,

S-ajungă sus la Tine, şi pe genunchi s-o iei.