Despre un alt fel de “informare”

M-am gândit mai demult să lansez un mic apel către cei care predică, să se informeze ceva mai bine atunci când folosesc o ilustraţie în predică sau atunci când exemplifică anumite idei prin viaţa unor personaje sau evenimente istorice.

Mi s-a întâmplat şi mie în primul an de studenţie. Într-o predică, fiind într-o bisericuţă la ţară, am vorbit într-o ilustraţie despre modul în care se prelucrează aurul. Toate bune - ideea contează, nu, vorba lui Bultmann - numai că în sală era şi un frate care lucrase ceva ani în domeniu şi care a venit la mine după predică să îmi spună să nu mai folosesc ilustraţia respectivă, pentru că nu este corectă.

Dumincă l-am auzit pe predicator vorbind cam cinci minute despre Oscar Schindler. Toate bune, numai că în varianta sa Schindler “s-a sinucis pentru că nu a mai putut salva încă 7 evrei.” Schindler a murit în Germania, în spital, având probleme cu inima.

În urmă cu câteva săptămâni, un alt predicator, vorbind din 1 Corinteni 11, întreabă: “Cine ne învredniceşte să stăm la Masa Domnului? Oare numai Cristos?” Bineînţeles că răspunsul lui a fost că nu numai Cristos ne învredniceşte. Sigur că soţia mea s-a uitat uimită la mine - suntem baptişti - iar eu a trebuit să o liniştesc şi să mă apuc de lucru în timpul predicii, ca să îi explic fratelui la sfârşit că se înşală, că numai Cristos ne învredniceşte (Solus Cristus!). Problema este că predicatorul şi-a construit predica pe această idee, încercând să ne demonstreze că sunt trei faze ale mântuirii (sic!): 1.Învrednicirea prin har; 2.Învrednicirea prin fapte; şi 3. Mântuirea definitivă, când va veni Cristos.

Un alt predicator încerca să convingă biserica, pe baza textului din 2 Împăraţi 23:22, că evreii nu mai prăznuiseră Paştele de pe vremea judecătorilor şi până pe vremea lui Iosia, făcând calcule să vedem cam câţi ani nu au prăznuit evreii Paştele. Aducându-mi aminte de Ezechia, şi ştiind că acesta a trăit cam cu un veac înaintea lui Iosia, am căutat repede în Biblia mea, până am ajuns la 2 Cronici 30, unde putem observa că evreii au mai prăznuit Paştele şi cu un veac înaintea lui Iosia. Era acolo, în textul din Împăraţi, un element mic textual, şi anume “Paşte ca acestea…”. Adică textul nu spune nicidecum că evreii nu au mai prăznuit Paştele de pe vremea judecătorilor, ci că de atunci nu au mai avut o sărbătoare ca aceasta.

Morala pentru mireni: luaţi-vă Biblia cu voi la biserică!

Morala pentru predicatori: dacă nu sunteţi absolut convinşi de o informaţie, keep searching!

J’accuse (13 ianuarie 1898)

Auzisem despre Emile Zola încă din liceu.

Mai târziu, pe când eram, dacă nu mă înşel, în anul III de facultate, am citit în revista Magazin Istoric câteva articole care îl prezentau pe Zola şi reacţia acestuia faţă de mascarada numită Afacerea Dreyfus, celebrul proces (1894) în urma căruia căpitanul evreu francez Alfred Dreyfus fusese acuzat pe nedrept de trădare şi degradat în mod public.

Emile Zola a publicat în 1898, tocmai pe 13 ianuarie o scrisoare deschisă în ziarul  L’Aurore, scrisoare în care critică autorităţile franceze pentru rolul jucat în această mascaradă şi în care îl apără pe A. Dreyfus. Scrisoarea a stârnit puternice reacţii ostile şi chiar ameninţări la adresa sa.

Ceea ce cred că merită reţinut este faptul că într-o perioadă în care opinia publică din Franţa cerea nu doar capul lui Dreyus, ci al tuturor evreilor, acest om de cultură, o persoană publică, a avut tăria de caracter să renunţe la liniştea şi la siguranţă sa şi să strige: J’acusse!

Apropos, a mai fost o persoană pe care Afacerea Dreyfus nu a lăsat-o rece, un tânăr avocat pe nume Theodor Hertzl. Probabil că unii dintre voi ştiţi că acest tânăr a devenit fondatorul Sionismului, ca curent politic. A spus ceva mai târziu că Afacerea Dreyfus a fost cea care a făcut un sionist din el.

Despre memorie

“Dar pentru ca verbul să-şi poată regăsi forţa în lume, trebuie ca omul să nu-şi piardă memoria, sau să şi-o regăsească” (Marek Halter).

Democraţie şi persecuţie

În urmă cu aproape o lună l-am auzit pentru prima oară predicând şi vorbind despre lucrarea pe care o face pe pastorul Petru Dugulescu. Îl mai auzisem până atunci vorbind la radio, mai citisem câte ceva despre el şi cunoşteam despre prietenia lui cu poetul Ioan Alexandru, ceea ce era o recomandare suficientă pentru mine. În urmă cu vreo două săptămâni însă am pus mâna pe ultima sa carte, Democraţie şi persecuţie, pe care am citit-o pe nerăsuflate.

Iată aici recomandarea pe care i-o face Vasile Boari, prof. univ. la Facultatea de Ştiinţe Politice, UBB Cluj, în Prefaţa cărţii:

„Marele atu al pastorului Dugulescu… este că a trăit în ambele împărăţii: atât în Împărăţia lui Dumnezeu cât şi în cea a Cezarului astfel că ne vorbeşte în cunoştinţă de cauză, ca unul care a trecut prin nenumărate situaţii şi încercări, care a simţit pe propria-i piele persecuţia, atât sub fostul regim, cât şi sub cele care l-au succedat.”

Petru Dugulescu însuşi scrie despre cartea sa că „este doar o mărturisire sinceră şi personală a experienţelor mele cu Dumnezeu pe parcursul celor optsprezece ani câţi au trecut de la Revoluţie.”

Iar despre autor, că „… aceste rânduri nu le-a scris un om perfect, ci unul care în timpul anilor de slujire a făcut multe greşeli, dar care Îl iubeşte pe Dumnezeu cu toată inima.”

Sigur că titlul cărţii pare pentru mulţi a conţine un oximoron. Cum poţi să vorbeşti despre democraţie şi despre persecuţie în acelaşi timp? Oare nu toţi sunt egali, nu au toţi libertate de exprimare a ideilor, a convingerilor religioase sau de orice fel în democraţie?

Petru Dugulescu recunoaşte, în epilogul cărţii, că s-a înşelat crezând că în democraţie persecuţia nu este posibilă. (Dar, despre democraţie sau despre „a face democraţia să funcţioneze” sunt multe de spus, asa ca… poate într-o altă postare.)

Pe parcursul întregii cărţi autorul face referire, cu exemple concrete, la forme de persecuţie în democraţia românească (sic! un alt oximoron!?):

-cazuri ca cel de la Niculiţel şi Ruginoasa, situaţii clare de încălcare a drepturilor de liberă circulaţie a ideilor, a drepturilor omului şi a libertăţilor religioase;

-împotrivirile din partea colegilor din Parlamentul României vizavi de anumite proiecte ce aveau miez sau conotaţii religioase;

-împotrivirile din partea unei BOR tot mai dornică înspre a se afirma ca Biserică Naţională. Aici autorul face un comentariu interesant: „Am înţeles atunci într-un mod foarte clar că nu păcatul este cea mai mare piedică a oamenilor spre mântuire, ci religia” (p.300), spunând despre Ioan Alexandru, colegul şi prietenul său, că avea o singură „vină” în ochii ierarhilor BOR: „prea lua Biblia în serios”;

-persecuţiile din partea unei prese româneşti tot mai specializată în căutarea senzaţionalului şi a scandalului

Petru Dugulescu mai face referire, în ultimul capitol, pentru a justifica titlul cărţii, la forme de persecuţie în democraţia americană.

Dar, poate cel mai important fapt pentru mine este acela că autorul mai face referire la o formă de persecuţie, din păcate poate cea mai tragică, şi anume persecuţia din partea fraţilor. „Opinia publică din România, spune Dugulescu, este scârbită de modul cum politicienii folosesc aceste dosare pentru şantaj şi pentru discreditare. Mă gândeam că între noi nu va fi aşa” (p. 302).

Din păcate, şi de data aceasta, Petru Dugulescu s-a înşelat.

Rugăciune

“Doamne, dă-ne putere să ne ajutăm unii pe alţii!

Ajută-ne să ne bucurăm de viaţă şi de tot ce ai creat Tu!

(Fineas, 5 ani şi jumătate)

Pruncie

Am găsit în urmă cu ceva vreme o poezie de Vasile Voiculescu, pe care mi-am notat-o, fiind impresionat. Fac din ea o rugăciune pentru toţi cei care nu ne simţim prea jigniţi să ne considerăm “prunci”… în credinţă.

Nu lepăda pruncia credinţei mele, care

Chiar numele-Ţi scâlcie când cere gângurind

Cum singură nu poate să meargă în picioare,

Târâş porneşte, vezi-o, de-a buşilea, plângând.

Întinde dreapta, Doamne, şi-acum, cât e plăpândă,

Ridic-o-n umblet, pune tărie-n paşii ei,

Ferită de cădere în cursele la pândă,

S-ajungă sus la Tine, şi pe genunchi s-o iei.

De ce “simplu”

M-am gândit, în contextul prezenţei în blogosferă a atâtor “rotunzi” şi “pătrăţoşi”, să îmi numesc blogul “colţurosu” şi aceasta deoarece, spre deosebire de rotunzi şi de pătrăţoşi, eu am mult mai multe colţuri ce trebuie a fi ajustate până să prind o formă ceva mai concretă, ca a lor. Însă, ca sa nu fie plină blogosfera de imagini geometrice, mă mulţumesc ca blogul să poarte numele cu care mulţi dintre prieteni si amici mă cunosc.

Legată mai mult de o semantică proprie pe care o ofer cuvâtului “colţuros” apare si ideea de “simplu”, asa cum o înţeleg din cartea Psalmilor si a Proverbelor. Am făcut aşadar un joc de cuvinte între englezescul “simple”, care apare în versiunea NIV, şi românescul “simplu”, deşi termenul din originalul ebraic apare tradus diferit în unele versiuni româneşti: “neştiutor” în versiunea Cornilescu şi “nesăbuit” în NTR: “Mărturia Domnului este adevărată şi dă înţelepciune celui neştiutor” (Ps. 19:7).

Am observat că în Vechiul Testament cel simplu, cel nesăbuit, cel neştiutor este tânărul care are nevoie de călăuzire si de ajutorul lui Dumnezeu, şi care le caută. Psalmul 116:6 completează tabloul acestui tânăr cu nişte cuvinte pline de speranţă pentru unul “simplu” ca mine, şi anume că “Domnul păzeşte pe cei nesăbuiţi; când am fost smerit, El m-a izbăvit” (NTR, www.bibleserver.com).

Soţia mi-a citit chiar astăzi un paragraf din cartea lui John Ortberg, Dacă vrei să umbli pe apă, trebuie să cobori din barcă, Majesty Press, Arad, 2004, un text în care mă identific şi care exprimă foarte bine ceea ce sunt, dar şi ceea ce doresc, cel puţin pentru acest nou an:

“… ştiu că dacă mă gândesc serios la cât de departe sunt de ceea ce aş fi putut deveni, îmi vine să îmi smulg părul din cap. Dar mai ştiu că vreau ca viaţa mea să ajungă cât mai aproape de viaţa pe care mi-a pregătit-o Dumnezeu. Ştiu că aceasta e singura mea şansă şi ştiu că vreau să micşorez cât pot prăpastia dintre ce voi fi şi ce aş fi putut să fiu. Ştiu că atâta timp cât trăiesc nu este prea târziu - pentru că am ziua de azi. Ştiu că vreau să Îi cer lui Dumnezeu porunci, nu garanţii, pentru că atunci când Dumnezeu porunceşte, El dă şi puterea necesară. Şi ştiu că într-o zi voi vedea că a meritat.”